Noiembrie - Despre Alegeri - Nick Sava

Noiembrie - Despre Alegeri - Nick Sava

Aveam în plan să scriu despre exploatarea minieră de la Roşia Montană. Cum totuşi acest subiect va fi de actualitate pentru multă vreme, m-am hotărât în schimb să scriu despre cele mai arzătoare subiecte ale lunii noiembrie: alegerile din America şi din România.

Deci, ‚Dablăiu’ Bush a câştigat cel de-al doilea mandat. Spre uimirea, dezamăgirea, chiar îngrijorarea restului lumii, „omul războiului” va conduce pentru alţi patru ani cel mai puternic, bogat şi dezvoltat stat al lumii. Alegerea lui a fost cea mai evidentă din istoria alegerilor americane. Nu numai că a luat peste cinzeci la sută din voturi – care îi dă astfel o putere absolută în Senat - dar este preşedintele care ia cel mai mare număr de voturi de popularitate din întreaga istorie americană! Cum se poate asta? - se întreabă mai toţi politicienii europeni şi ai restului lumii, care au avut întotdeauna grijă să-l delimiteze pe Preşedintele nearticulat, care călca în toate străchinile întâlnite în cale, lipsit de maniere, „bullish” ca să folosim un termen american, care îşi afirmă din start intenţia de a continua războiul – ba chiar de a-l extinde, dacă aşa vor muşchii lui - de restul „mare popor american”. Iată că se poate! Noi ştim mai de mult o vorbă: fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită. Mai mult, ştim că liderul unei ţări reflectă până la identificare poporul care l-a ales. Desigur, când un lider nu ne place, încercăm să ne detaşăm de el – fără a mai ţine cont că noi, cei ce ne detaşăm, reprezentăm în cel mai bun caz un segment redus al populaţiei. Noi oricum am votat împotriva alesului – sau, hai să zicem, pentru adversarii lui politici... Deci, privind pe Dablăiu, putem foarte uşor să găsim o caracterizare a poporului american – majoritatea lui, cel puţin. În el s-au recunoscut marea masă de americani din Centrul şi Sudul Americii: bigoţi, cu o mânjeală de cultură, „ţărănoi”, egoişti, cu interese personale şi destul de meschine. Care, datorită modului de viaţă economic specific )mai ales mici afaceri familiale, mai ales în agricultură) nu prea le pasă de programe sociale - de care ei oricum nu beneficiază. Tot în el se regăsesc marii industriaşi pe care e bine să nu-i întrebi cum au făcut primul milion, baronii din petrol texani )şi nu numai), cei care fac adevărate averi peste noapte din industria armamentului şi care, desigur, au tot interesul ca războaiele să continue la nesfârşit, pe cât mai multe fronturi. Nu au fost cu el marii industriaşi „convenţionali”, mai ales cei din manufacturi producătoare de bunuri. Alături de ei, lucrătorii în manufacturile respective – pentru că văd industriile mutânduse în lumea a treia. Kerry le promisese că va avea grijă de aceasta... Dar cei ce i-au dat marginea câştigătoare lui Dablăiu au fost oamenii bisericii – mai ales „creştinii nou-născuţi”. Campania lui a ştiut să se adrese acestora, câştigând astfel circa 20 la sută din alegători, exact pe cei ce nu se pronunţaseră până atunci. Aici trebuie să facem o paranteză. Americanul este foarte mult influenţat în viaţa lui de industria de „entertainment”, mai ales de sport. Dovedindu-şi descendenţa britanică, încă de tineri dezvoltă un sentiment de clan, de „gaşcă”. Îşi alege o echipă de footbal, baseball, basket, chiar hockey, şi va fi alături de acea echipă toată viaţa, indiferent de rezultate, de clasamente, de scandaluri, de jucători... Cine este ‚WhiteSox’ va fi ‚WhiteSox’ şi când echipa va ajunge în liga de cartier! În mod asemănător, cine este „democrat” nu va fi niciodată „liberal”. Şi viceversa. Vorbesc aici de americanul american, care a ajuns să-şi arunce loialitatea în trenul unui partid sau altul, şi nu despre imigranţii din prima şi a doua generaţie, cărora puţin le pasă de loialităţi... Deci, cei 22-27% de nehotărâţi au decis alegerile. Şi ceea ce i-a făcut să se decidă – conform polurilor făcute la ieşirea din sălile de votare – nu a fost „securitatea”, „teroriştii”, „programele economice”, cum s-ar fi crezut, ci „morala”. Mai precis, morala creştină! La prima vedere aceasta ar putea să pară o afirmaţie absurdă. Cui îi mai pasă astăzi de morală, şi mai ales de morala creştină? Ei, uite că la peste douăzeci la sută de americani le pasă. Repet, celor din fundul ţării, unde industria de entertainment nu este rege de necontestant, unde oamenii se duc la biserică în fiecare duminică, unde nu sunt terorişti )ce să arunce în aer? vreun siloz?) şi unde populaţie majoritară este albă şi protestantă. A venit vremea să arate că ea nu este deloc moartă în America şi că mai are un cuvânt de spus... Putem să ne întrebăm, desigur, cum au putut nişte oameni care se salută folosind cuvântul „pace”, să sprijine un declarat iubitor al războiului. Sigur, războiul nu e bun – decât atunci când se poartă în curţile păcătoşilor. Şi cine este mai păcătos azi decât arabul musulman? Care nu numai că umple lumea prin imigraţie, dar a şi început să facă o groază de prozeliţi în statele dezvoltate, inclusiv America! Pe urmă, în slujba Domnului se mai întâmplă câte o violenţă. Nu, nu numai catolicii au ucis oameni, ci şi protestanţii. În fond, americanul este urmaş direct al puritanilor care au spânzurat „vrăjitoare”, au decimat triburi de băştinaşi „păgâni” şi au avut grijă să specifice în Constituţie că Preşedintele trebuie să fie creştin „ca nu cumva un Turk, evreu sau altă naţie străină să ajungă în această funcţie” )cum recunoştea senin unul din Părinţii Patriei). Desigur, nu numai declaraţiile sforăitoare ale Juniorului au contat. Acesta spune când vrei şi nu vrei că Domnul l-a „născut din nou” din beţii, falimente şi alte probleme personale, dar mai ales că Domnul luptă alături de armata americană. El dă victoriile măreţe ale celui mai puternic stat al lumii împotriva unor păstori cu puşcoace... Cine poate sta împotriva Domnului? Chiar aşa, zic eu, nu au reuşit să stea aztecii, mayaşii şi incaşii împotriva Lui, de ce ar sta afganii şi irakienii? Dar Bushul a promis două lucruri pe care Kerry nu a reuşit să le promită, la presiunea lumii mai liberale de pe cele două maluri de Ocean: interzicerea abortului şi a căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Prin asta Kerry, catolic convins, şi-a pierdut chiar şi suportul catolicilor, care pot închide ochii la orice fel de sodomie – cât timp nu este legalizată... Au trecut alegerile şi americanii devin din nou cel mai unit şi puternic popor al lumii. În orgoliul şi aroganţa lor, au această calitate: de a sta uniţi între două alegeri. Vor mai protesta câteva mii de americani împotriva războiului – dar nu a lui Bush. Vor aştepta liniştiţi ca Domnul să lupte alături de ei )sau în locul lor) împotriva „teroriştilor” – cât mai departe de pământul american – şi viitoarele alegeri, dar mai ales weekendurile în care îşi pot pune în spatele unor echipe tot suportul, printre gâlgâieli de bere şi ronţăit de junkfood... Ceea ce nu se poate spune despre români. Ei încă nu ştiu pe cine votează, de ce îl votează – sau dacă vor vota cât de cât... Între timp îi înjură pe toţi, nu are încredere în nimeni, îşi face socoteli mărunte şi meschine de la cine „i-ar ieşi şi lui ceva”, se pregăteşte să înfulece nişte mici )sau sarmale) gratis, ajutându-le pe gât în jos cu un pahar de vin sau de ţuică puturoasă, şi continuă să nu fie unit cu nimeni şi cu nimic. Posibilitatea ca Băsescu să devină următorul Preşedinte este reală. În el se regăsesc cei mai mulţi români. Suficient de şmecher ca să nu poată fi acuzat de nimic, suficient de „bolovănos” ca să devină popular, prea puţin cult pentru a fi etichetat „elitist” – are toate calităţile care „lipsesc” scorţosului Năstase. Faptul că principala „platformă” a PD-istului este folosirea epitetelor imbecile )şi destul de infantile) la adresa adversarului arată că societatea română nu s-a schimbat prea mult de la papionul lui Raţiu... În schimb, se pare că PSD-ul nu va rata să câştige o nouă alegere.Cu o platformă care promite în continuare o „tranziţie” luuuungă, fără convulsii, o mânjeală de programe sociale, protecţie foştilor şi actualilor, intrarea în UE )de parcă asta ar depinde de ei, şi nu de dorinţa UE să accepte România, în ciuda performanţelor ei) – dar cu o platformă totuşi!, vom avea o situaţie aberantă. La Cotroceni un nou Preşedinte cu o mare charisma la poporul român – dar aproape niciuna faţă de diplomaţii străini – iar în camere o majoritate de stânga sub conducerea PSD-ului. Ironia soartei ar fi ca, în caz că Iliescu nu se mulţumeşte cu postul de Preşedinte de Senat, noul Preşedinte Băsescu să investească pe fostul Preşedinte Prim Ministru... Dar asta aproape că nu ne va mira. La noi, între Orient şi Occident, ca la nimeni!

Nick SAVA