Petru Creția- Prospero

Petru Creția- Prospero

 

Prospero

 

”Acțiunea din ”Furtuna” și personajele din ea se situează la interferența dintre două lumi : lumea ca lume, cu patimile ei, cu trădările ei, trădări și restatorniciri, pierzanii, rătăciri și regăsiri, iubiri, pofte nesăbuite  de mărire; și o altă lume, cu alt cifru, cu alte feluri de ființe, cu alte timpuri, cu alte legi. Iar între aceste două lumi se află Prospero, Prospero, ducele de Milan și Prospero taumaturgul. Pierdut în abstruse speculații, în lecturi oculte și reverii, absent de la determinările realității și de la primejdiile ei, el își pierde domnia și e lăsat, fără nădejde, pradă mării. Iar apoi își recâștigă Milanul, însă tocmai ca Magician, folosindu-se de însăși competența  a cărei dobândire îl pierduse. Rătăcit cândva în contemplație și dezlumindu-se astfel, el își transformă puterile oculte în puteri mântuitoare, în instrumentul de restituire a stărilor îndreptățite.

 Este un caz mai rar în echilibrul de forțe al lumii omenești, care mai întotdeauna îi elimină pe visători și îi zdrobește. Prospero, care, spre pierzania sa, privise prea mult la tâlcul constelațiilor, devine cu ajutorul lor, stăpân peste tot ce pierduse, restabilind buna cumpănă dintre ce i se cuvenea și ce i se luase. Dar nu asmuțind asupra uzurpatorilor oștiri de duhuri răzbunătoare, ci operând asupra conștiinței lor. Și nici practicând le grand oeuvre ca să scoată aur din piatra filozofală. Prospero, oricât de mare i-ar fi puterea asupra spiritelor și asupra elementelor, oricât de bine ar ști să citească în obscurele încifrări ale stelelor, este un magician sui generis, care transmută plămada joasă și impură a umanului în aurul unei moralități mai înalte și în mântuirea lăuntrică de rău. Pentru că el nu este, vrăjitorul acesta vitregit și alungat de semenii lui, un magician oarecare, ci un om de o strălucită inteligență, de o rară grație spirituală, de o fermitate și de o dârzenie care te fac să crezi că ar fi biruit oricum, dezmeticit din visare. Capacitățile lui par mai mult o metaforă a excelenței sale umane și, totodată, a posibilității binelui de a exista în univers la toate nivelele lui. Forțele pe care le pune în joc nu sunt malefice, spaimele pe care le provoacă sunt mai mult niște spaime din vis menite să primenească sufletele vinovate sau, pentru cei mărunți, doar glume părintești și clement punitive.

Mai mult, odată biruitor asupra răului și a dezordinii, săvârșește un lucru care îl face unic în lumea fantaziei omenești, și anume un act de o superioară moralitate: necorupt de nicio exercitare a puterii el renunță la privilegiile artei sale magice, își frânge bagheta făcătoare de miraje și minuni și își azvârle în adâncul mării cartea care îi dăduse știință și puteri suprafirești. Nu doar știința și puterile care îi trebuiau ca să se mântuie pe el și pe copila lui, ci și acelea care îi făceau în stare, ca într-o feerie a unei nopți de vară, să se amestece în însăși viața firii, ca un zeu, și să se joace cu legile și cu făpturile ei. Ostenit de atâtea fantasmagorii, la un pas să creadă în însăși inconsistența universului, el numește toate acestea this rough magic, vrăjitoria asta grosolană, și o abjură, pentru a se întoarce, bătrân, la condiția obștească. Iar clemența lui, capacitatea lui de iertare și de împăcare, care crește în el cu trecerea vremii și cu o sporită înțelegere a oamenilor și a întâmplărilor, este, cum spune Benedetto Croce (în Ariosto, Shakespeare, Corneille) o ”Indulgență elevată, pentru că era în stare să discearnă cu severitate între bine și rău, între noblețea pe care știa atât de bine să o recunoască și josnicia de care îi era atât de silă. Altfel, nu risca să alunece în acea falsă îngăduință care coboară idealitatea pentru a o învecina realității și șterge sau face incert hotarul dintre virtute și răul omenesc.”

Dar mai este și altceva: clemența lui Prospero, lipsită de inferioare slăbiciuni cum este, și netributară nici unei transcendențe, se exercită ca într-o aură de suavă și luminată caritate, generozitatea lui este o împăcare cu inerentele scăderi ale condiției noastre sublunare, iar nimic nu este mai puțin întors asupra sa decât iubirile sale: pentru Miranda, pentru Ariel, cel care, slujindu-i câțiva ani spre împlinirea planurilor sale, aparținea din veșnicie unei alte ordini și trebuia să se întoarcă în neîngrădirea și în veșnicia ei.”  (Pg155-156)

(Petru Creția, Prospero, Ariel sau forma pură a libertății)