Un canal de televiziune tocmai bun de urmărit într-un mediu poluat cu reality shows şi soap-operas este National Geografic. Subiecte variate, documentare bine făcute, teme interesante, acest post a fost una din primele mele alegeri. Săptămâna aceasta am urmărit din întâmplare, recunosc, căci titlul nu-mi spunea mare lucru, documentarul intitulat "Geography of Crime/Punishment". Era abordată problema crimei în relaţie cu pedeapsa aplicată şi care este valoarea socială a acestei pedepse. Pentru un contrast dramatic, era făcută o paralelă între sistemul american şi cel suedez - două modele care se bazează pe abordări complet diferite în ceea ce priveşte tratarea infractorilor. Într-o închisoare din Texas ne este arătat un condamnat la moarte care în două zile urma să fie omorât cu injecţie letală pentru crima de a fi atacat o femeie pe care a torturat-o după care a ars-o. În Suedia, un infractor care sub influenţa drogurilor asaltase o persoană şi o agresase trăia într-o "închisoare" de minimă securitate ce semăna mai mult a campus universitar decât a loc de pedeapsă. Doi condamnaţi, două abordări atât de diferite.

Dar cea mai interesantă parte a documentarului abia urmează. În Rwanda, la opt ani după genocid (când etnicii hutu au măcelărit pur şi simplu populaţia tutsi - aproape 800 000 de persoane), guvernul încearcă să aducă justiţie pentru sutele de mii de victime şi mai ales pentru supravieţuitori. Un proces care urmăreşte să obţină pacea naţională şi reconcilerea etnică, pedeapsa aplicată fiind considerată importantă atâta vreme cât ajută efectiv la vindecarea rănilor, văzută mai mult ca instrument constructiv decât pur represiv. Astfel, în documentar ni se arată cum un camion încărcat cu prizonieri hutu, îmbrăcaţi toţi în roz, culoarea deţinuţilor în Rwanda, se îndreaptă spre Butare, o localitate în care majoritarii tutsi aşteaptă judecata tribală numită "gacaca" (pronunţată "gaceacea").

Aceast proces justiţiar arhaic implică întreaga comunitate ce se adună în piaţa satului şi, strânsă în cerc în jurul celor acuzaţi de crime, face auzite depoziţiile martorilor şi pledoaria apărării, dar fără avocaţi ori judecători; întreaga comunitate este în acelaşi timp juriu şi judecător, iar condamnaţii sunt proprii avocaţi. Odată ajunşi în mijlocul sătenilor, grupul rozaliu de prizonieri aşteaptă în tăcere să fie interpelaţi de martorii ce au avut norocul să scape nemăcelăriţi. "Gacaca", mediată de un oficial al guvernului aflat în poziţie de neutralitate, se desfăşoară civilizat, fără urlete ori isterii, fără pumni fluturaţi în aer şi porniri violente. Fiecare se apropie de microfon şi îşi spune păsul arătând către vreun prizonier după care acesta ia cuvântul şi după caz admite crima de care este acuzat, ori o declină. Cei mai mulţi îşi recunosc vinovăţia şi îşi exprimă regretele asumându-şi întreaga responsabilitate pentru faptele lor. În vechiul obicei tribal, crima recunoscută reduce pedeapsa la jumătate şi asta mi-a amintit de zicala românească: "vina recunoscută e pe jumătate iertată".

După o zi întreagă, în care un proces ce seamănă mai mult a terapie de grup decât a judecată, aduce oarecum eliberare, uşurare pentru ambele părţi, prizonierii sunt urcaţi în camion iar sătenii pornesc spre casele lor, pe fundalul asfinţitului african, sub un soare uriaş, portocaliu, a cărui căldură intensă încă vălureşte aerul prăfuit. Un singur bătrân, înalt şi deşirat pe care atârnă un costum şifonat rămâne în urmă şi îşi ţine capul cărunt în palme cu o tristeţe nedisimulată. Îi spune reporterului că se simte mai bine acum după ce ucigaşul fiicei şi nepoţilor lui şi-a recunoscut crima, dar că mai este încă drum lung până când justiţia va fi împlinită. Totuşi are răbdare, are încredere în guvern şi în acest greu proces de reconciliere naţională. "Life is patience" conchide înţelept şi întoarce spatele reporterului pornind agale spre casă plin de o paradoxală demnitate, cu picioarele goale ieşind caraghios din pantalonii prea scurţi ai costumului, târşâindu-le melancolic prin colbul potecii. Această "gacaca" petrecută într-un colţ de lume pe care noi îl etichetăm fără rezerve ca ţară bananieră, unde sărăcia şi lipsa de civilizaţie a locuitorilor ne dau dreptul să îi dispretuim şi să îi privim cumva de sus, demonstrează cât de relativ este totul. Aceşti rwandezi se dovedesc mult mai civilizaţi decât credeam. Ne obligă astfel să redefinim cuvântul "civilizaţie".

Şi la noi s-a vorbit despre lustraţie, din latinescul lustratio, ceremonia antică de purificare a câmpului ori persoanelor, ce se efectua o dată la cinci ani. Nevoia de purificare a fost asimilată şi modificată în limba română prin lustru, lustruire, o cosmetizare de suprafaţă ce nu atinge nici pe departe scopul iniţial propus de această lustraţie a Romei antice. Punctul 8 de la Timişoara a fost ridiculizat şi ignorat cu cinism de noua putere, instaurată insidios prin infiltrarea imediat după revoluţie a eşalonului doi şi a securiştilor "cu faţă umană" în toate punctele cheie ale societăţii. O "gacaca" a fost şi este imposibilă în România. Mi-aş fi dorit să îl văd pe Iliescu în balconul Universităţii cerându-şi scuze pentru cuvântul "golan", să admită partea lui de vinovăţie în mineriadele ce au pătat obrazul românilor în ochii întregii lumi, să ceară iertare cu lacrimi în ochi pentru toţi baronii şi securiştii pripăşiţi în PSD, ţinuţi în braţe trei mandate, şi care au dus sărăcirea ţării la limita extremă.

Lustraţia nu se poate aplica societăţii şi clasei politice româneşti pentru că noi nu avem nevoie de purificare, de curăţirea păcatelor, ci de asumare, de recunoaştere. Admiterea vinovăţiei realizată printr-un proces tip "gacaca" este mai firească decât o purificare prin lustraţie, ceva cu o finalitate gen "nici usturoi n-a mancat nici gura nu-i miroase". Lustraţia seamănă mai mult a absolvire de păcate decât a recunoaştere a greşelilor pe care le-ai comis împotriva semenilor tăi, împotriva legilor morale ce ar trebui să guverneze orice societate civilizată. Curăţirea este procesul ulterior asumării vinovăţiei pentru păcatele săvârşite, ori în "gacaca" accentul este pus pe această asumare, pe conştientizarea răului comis mai degrabă decât pe spălarea păcatelor.

În România acest proces a început de la coadă, în buna tradiţie a locului. Noi i-am purificat şi spălat de toate relele pe torţionarii securişti, pe activiştii de partid mâncători de rahat, pe toţi oportuniştii regimului trecut. Şi uite aşa lucrurile au rămas în coadă de peşte, încremeniţi în proiectul nostru de a reforma un sistem bolnav de tarele "comuniste", dar evident incapabil de însănătoşire. Mai mult, cei ce ar fi trebuit să se aşeze ruşinaţi şi smeriţi în piaţa satului pentru a-şi cere iertare victimelor, s-au regrupat cu obrăznicie şi s-au atârnat ca purceii la ţâţa scroafei sugând banul public cu aroganţa noii clase conducătoare, foşti securişti cu faţă umană şi eşalonul doi mobilizat de atâta frustrare, frustrarea activiştilor de partid trecuţi pe linie moartă. Aşa se face că au apărut noile legende urbane specifice României, care circulă deja cu titlul de axiome.

Una ar fi că securiştii luminaţi de ieri, capitaliştii de azi, sunt blamaţi degeaba. Acestora nu li se poate aplica portretul robot al securistului brută cu fruntea lombroziană, săltat din şalopeta murdară de ulei direct în haină de piele. Securiştii ultimelor decenii erau racolaţi dintre vârfurile studenţimii, "băieţi deştepţi" fără scrupule, cu note mari şi carnetul roşu în buzunar, trimişi la studii pe-afară şi înşurubaţi la Comerţ Exterior, ziare, Televiziune ori ambasade. De ce şi-ar pune ei cenuşă în cap în piaţa publică? Doar n-au oprimat pe nimeni săracii! Sunt un fel de parveniţi care au profitat de sistem să capete know-how şi relaţii pentru a sălta capitalismul autohton după ce într-un târziu au reuşit să scape de Ceauşescu. Poate ar trebui să le fim chiar recunoscători pentru că ne-au eliberat prin no combat şi diversiuni, prin manipulare media şi genocid tactic. Ei sunt de fapt elita din umbră, spuma intelectualităţii tehnice, înregimentată mai mult din interes decât din raţiuni politice într-un aparat represiv. Transferul acestei eilte din Securitate în SRI s-a făcut firesc, normal, şi milioane de români au rămas prizonierii sindromului Stockholm, simpatizând cu aceşti "băieţi deştepţi" după ce ani de-a rândul am fost un fel de ostatici în marea închisoare numită România.

"Gacaca" a devenit astfel inutilă şi caducă, lustraţia doar un termen de care se mai agaţă câte un ziarist guraliv, iar Punctul 8 de la Timişoara ilustrează perfect nemişcarea noastră în istorie, neputinţa.

Şi acum să vă spun o mică istorioară. La facultate am avut un profesor de filozofie tare deştept, dar umbla vorba că are un caracter mai mult decât dubios. Suferea probabil de un complex de inferioritate, fiind tare scund deşi nu urât; la examen le pica pe cele mai înalte, frumoase şi prostuţe studente, după care peste vară le chema la "meditaţii". Una din colege mi-a povestit în toamnă, după ce eventual trecuse examenul de filozofie, cum s-a desfăşurat una din aceste ore de consultaţie. (Am uitat să vă spun, umbla zvonul că acest profesor ar fi cam securist, lucru perfect plauzibil). Deci, s-au trezit două colege picate, chemate împreună la garsoniera din Bucureşti a domnului profesor. În cameră era doar un pat imens, rotund şi deasupra o orgă de lumini care clipea intermitent pe o muzică psihedelică. Colega mea s-a aşezat cu fereală într-un fotoliu, cât mai departe de patul infam. Dintr-o dată, un slab şoc electric aproape a săltat-o din fotoliu şi furnicături în tot corpul i-au creat o senzaţie ciudată. Băuturile exotice oferite cu largheţe pentru a destinde atomosfera păreau să contribuie la ruperea de realitatea imediată şi ceea ce a urmat nu mai poate fi povestit. După revoluţie am aflat din ziare cu surprindere (ori poate nu prea) că dom" Profesor a ajuns unul din directorii adjuncţi ai nou createi SRI. Nu neg, un tip deştept, rafinat, parte din această nouă elită intelectuală securistă. Dar întâmplarea cu pricina ne poate releva multe despre caracterul personajului din povestire.

Machiavelismul, lipsa de scrupule, o morală mai mult decât dubioasă nu cred că sunt chiar atributele potrivite pentru a face parte din noua clasă conducătoare. Şi dacă aceşti securişti intelectuali au o morală atât de permisivă, ce şansă avem noi, prostimea, când ei ajung politicieni, afacerişti, formatori de opinie, săltaţi cu neruşinare pe creasta valului? Ce garanţii avem că merită încrederea noastră? Un popor condamnat la sărăcie nu are nici o şansă când cei ce decid soarta ţării sunt tot cei ce o fură, aşezaţi mai presus de lege. Dar ei sunt "băieţii deştepţi", premianţii facultăţilor, racolaţi de Secu, cei care au ca motto în viaţă: "Dacă-i prost să-l laşi să moară", cinismul necreştin al securistului de modă nouă, plin de bani şi cu aroganţa unui James Bond de Dâmboviţa. Azi îi întâlneşti peste tot în ţară ori în diasporă, specialişti în inginerii financiare, în dezbinare şi manipulare, stăpâni absoluţi ai maşinii de zgomote şi fum cu care încearcă să îşi acopere urmele. Băieţii deştepţi cu ochi albaştri au acum suficienţi bani să ne râdă în nas, să nu le mai pese de agitaţia noastră inutilă şi patetică.

E trist când o ţară europeană aşa cum se vrea România nu şi-a pus la punct leprele - ba mai mult, le-a dat drumu" în lume şi le-a ridicat pe piedestal. Dar şi mai trist este că râdem ca prostu"n gară de o ţară considerată bananieră ca Rwanda, în care un sistem de justiţie rudimentar, tribal a reuşit să aducă dreptate şi în ultimă instanţă alinare victimelor. Atât am fi datorat şi noi copiilor morţi la revoluţie... Să-i adunăm în piaţa publică pe "băieţii deştepţi" şi să-i ascultăm cum îşi cer iertare pentru minciuna şi teroarea în care ne-au silit să trăim, pentru ipocrizie, pentru sfidarea legii morale şi a lui Dumnezeu.

Dar România nu-i Rwanda iar noi proştii ne certăm ca chiorii în timp ce băieţii deştepţi îşi văd liniştiţi de afacerile lor. Hoţul neprins e negustor cinstit! Ca şi bătrânul african, accept cu resemnare că poate "life is patience"... Dacă noi nu suntem în stare, poate o justiţie imanentă mai presus de legile pământeşti o să aibă grijă să le orânduiască înţelept pe toate.

Angela Daniela ŢAPU