Septembrie - Încrederea şi respectul - Nick Sava

Septembrie - Încrederea şi respectul - Nick Sava

De ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi?
Desigur, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să răspund la alta, mai de bun simţ: cine îmi dă voie mie, Nick Sava, să îmi judec semenul S.A.? Ce anume îmi permite să mă consider deasupra unui om şi a păcatelor sale, pentru a putea ridica piatra? În viziunea creştină, judecarea aproapelui este dovadă nu numai de fariseism, ci de-a dreptul de mândrie, de fală deşartă. Sunt eu fără de pată, pentru a arăta cu degetul petele altora?

Nu, nu sunt lipsit de păcate. Poate chiar mă încearcă un sentiment farisesc atunci când gândesc: multumesc, Doamne că nu mi-ai dat şi acest păcat al delaţiunii. Şi totuşi... Şi totuşi, mă simt obigat să îl judec pe delatorul S.A. De ce? Iată că ajung la întrebarea iniţială: de ce îl consider vinovat pe Sorin Antohi?

Eu chiar cred că societatea - de care aparţine şi insignifianta mea persoană - are nu numai dreptul, ci chiar obligaţia morală de a-şi judeca membrii. O facem de multe ori inconştient, atunci când ierarhizăm persoane după criterii care se schimbă de la un moment la altul. O facem mai conştient, atunci când ne dăm votul unor persoane şi nu altora. O facem chiar mai conştient atunci când ne recunoaştem lideri de idei, când ne alegem eroii... Şi, inevitabil, avem dreptul şi datoria să punem la stâlpul infamiei pe cei ce, în concepţia noastră, pe criterii morale de multe ori în schimbare, îi considerăm că au făcut rău societăţii. Între extreme ("Hitler e mai bun/mai rău decât Stalin"), sunt o mulţime de nuanţe. Din păcate, românii au ajuns să spună "Băsescu e mai bun decât Năstase", sau "Iliescu e mai bun decât Vadim" - dar nu puţin sunt cei care spun "Becali e mai bun decât..." Cum am ajuns aici?

Multe păcate ale societăţii româneşti de ieri şi de azi eu o pun pe baza lispei de respect. Nu spun faţă de cine, pentru că românul o manifestă faţă de toţi şi de toate. În nevoia lui de supravieţuire a învăţat să se supună - dar nu să respecte. Nu e de mirare că dintre toţi, doar pe Ştefan cel Mare şi Sfânt l-a respectat (nu întotdeauna, şi nu toţi) - drept care l-a şi sfinţit. Să ne mirăm că, mai nou, mai toţi temeau securitatea, mulţi o serveau, dar nimeni nu o iubea? Că S.A. mărturiseşte, în confesiunea lui publică, că dădea note informative urând de moarte pe cei ce îl foloseau?

Şi dacă respectăm atât de puţine lucruri - de multe ori nici măcar pe noi înşine; suntem cel mai adesea gata să facem compromisuri, pentru care nu o dată ne dispreţuim! -, e de mirare că pasul spre colaborarea cu securitatea este unul foarte mic? Că atât de mulţi l-au străbătut? De ce au făcut-o? Chiar, de ce au facut-o? Dosariada la care asistăm a adus la suprafaţă gunoaie pe care le credeam ascunse cu grijă sub covor, unde avusesem grijă să le măturăm. S-a aflat de câţiva ziarişti informatori - şi am dat din umeri (eh, da!); s-a aflat de politicieni şi nu ne-am mirat prea mult (excepţia Muscă se datorează mai ales poziţiei fruntaşe în încrederea populaţiei); s-a aflat de preoţi, şi ne-am grăbit să spunem "fă ce zice popa, nu ce face el".

Dar s-a aflat de S.A. şi dintr-o dată am simţit că nu mai avem aer. Era dintr-o dată prea mult! Nu că era scriitor şi istoric şi profesor universitar, pentru că începusem să acceptăm, inconştient, că nu există categorie socială care să nu fi contribuit la puterea securităţii şi a partidului comunist, ci pentru că de la sfârşitul anilor 80 era perceput drept dizident. Pentru că, după 90, folosindu-se de această percepţie, a devenit un formator al ideilor democratice, al renaşterii morale, al asanării societăţii române în gravă necesitate de acest act. Dacă s-a sperat că Brucan nu s-a înşelat prea mult în previziunile sale, s-a contat şi pe contribuţia intelectualităţii române - printre alţii, şi pe S.A. Şi iată că din nou am simţit că intectualitatea română - intelighenţia - nu se ridică la aşteptările noastre...

Prin asta nu vreau să afirm că S.A. nu a avut un rol major după 90. Nu numai studenţii, ci toţi cei ce l-au citit au ajuns să-i acorde admiraţia, respectul chiar - noi, care nu prea ştim să respectăm. Cei puţini, care nu puteau găsi modele morale în gunoaiele scoase la suprafaţă de clocotirea mai mult sau mai puţin dirijată a mămăligii, credeau că au găsit astfel de modele în cei puţini care găsiseră puterea să stea verticali chiar şi atunci când o naţie întreagă se plecase. De aceea îl pot judeca pe S.A. acum: că mi-a înşelat, că ne-a înşelat această încredere şi, odată cu ea, speranţa. Trebuie să ne găsim alte modele şi o vom face, dar Doamne, cu o neîncredere sporită...

Îl mai judec pentru scrisoarea lui publică, aşa-zisa confesiune. După primul moment şi luînd de bune cele susţinute de prietenii lui S.A., pe fondul şocului produs de aflarea veştii, am reluat lectura pregătit să îi acord circumstanţe atenuante. Pentru că da, fusese "presat şi şantajat", că da, securiştii care au profitat de slăbiciunile unui tânăr de 17 ani sunt mai vinovaţi, că da, ar trebui început de la alt cap - de la condamnarea comunismului, a securităţii ca poliţie politică; că da, nu e normal să-l judecăm pe S.A., în timp ce Vadim, Pleşiţă, Merce, Anania etc. se lăfăie pe ecranul TV şi ne dau lecţii; că da, e bine că S.A. a mărturisit măcar şi acum, în ceasul al 25-lea...

Şi totuşi, fiecare lectură m-a făcut să îmi pierd siguranţa. De ce asta? Cred că în primul rând din cauza scrisorii. Ea nu era o confesiune printre lacrimi de regrete, nici măcar de ruşine. Era o pledoarie rece, chibzuită, făcută pentru a ne face să îl iertăm. A fost o justificare, o motivare a actelor lui. Aflând că în "unele cercuri", cum spune chiar Mircea Mihăieş, se discuta despre dosarul lui, că Cristian Tudor Popescu ştia de vreo trei luni de faptul că S.A. fusese informator, am început să mă gândesc că nu se poate ca cineva care ştia - poate chiar din CNSAS - un prieten fără îndoială, nu l-a avertizat. Nu i-a dat timp să gândească scrisoarea. Nu era erupţia scrisorii lui Liiceanu, este aproape o operă de artă. Nu puţini gândesc că ea poate constitui punctul de pornire al unui roman...

Privind aşa lucrurile, am început să văd şi alte lucruri. De exemplu, justificarea prin "şantajul securiştilor". Nu e primul care a susţinut această teorie. Carol Sebastian a găsit aceeaşi justificare. (Există o mare deosebire: Sebastian a mărturisit prietenilor, încă din anii 80, că dă informaţii despre ei). Nu puţini din cei ce i-au luat apărarea lui S.A. au subliniat acest lucru şi ne-au întrebat, destul de retoric, ce am fi noi făcut în locul lui. Ce am fi făcut? Ceea ce mulţi din noi au şi făcut: am fi refuzat. Mai mult decât atât: ceea ce chiar colegii lui S.A., Dan Merişca şi Sorin Simion, au făcut în exact aceeaşi situaţie. Faptul că S.A. şi-a luat toată vina pe umeri nu schimbă datele problemei. Era o ocazie potrivită ca securitatea să se aleagă cu trei informatori. Dar s-a ales cu unul singur!

Se pare că afirmaţiile multora din cei ce au trăit în acei ani (eu însumi sunt cu patru ani seniorul lui S.A.) cred pe cei ce prezintă atmosfera de coşmar de atunci - şi deloc pe cei ce spun iarăşi şi iarăşi (ei da, chiar şi mulţi securişti) că au devenit informatori doar cei ce au vrut. Şantajaţi că sunt taţi (deşi cunosc destule persoane care plăteau pur şi simplu pensii alimentare, fără a fi aruncaţi în puşcării), că vor fi exmatriculaţi (deşi "sesiunea" de bancuri politice era nelipsită la orice chef, ascultarea postului Europa Liberă - a doua natură, contactul cu străini în vederea obţinerii de produse, valută, muzică - un obicei), zic ei. Mona Muscă ne spune că "aşa era obiceiul" - şi în asta e mai aproape de adevăr. Desigur, adevărul nu merge atât de departe încât să cuprindă munca "patriotică anti-teroristă" - gogoriţa asta sună bine azi... Şi ocoleşte cealaltă faţă, probabil mai de înţeles pentru noi: arivismul.

Şi mai greşeşte S.A. în câteva locuri. "Nu îmi amintesc dacă şi despre cine mi s-au cerut imediat note informative", zice el, iar mai jos: "Nu îmi amintesc data la care am scris ultima notă informativă, nici despre cine era, nici conţinutul ei. În general, nu îmi amintesc prea bine conţinutul delaţiunilor mele, dincolo de unele detalii şi de certitudinea că nu am acuzat niciodată pe nimeni de ceva." Pentru cineva cunoscut pentru memoria lui fenomenală, pentru autorul unei scrisori pline de detalii şi citate, "ne-amintirea" lui S.A. este cel puţin dubioasă. Tare aminteşte de "ne-amintirile" altora care se văd cu dosarele făcute publice.

Şi cum vine asta, "nu am acuzat niciodată pe nimeni de ceva."? Eu credeam că e rău destul să mergă cineva să spună ce fac, spun, gândesc prietenii şi colegii lor. E posibil să fie şi mai rău? Ca cineva de fapt să inventeze poveşti despre cei pârâţi? Simte S.A că cineva ar putea crede aşa ceva despre el, de se apără a priori?

Mai zice ceva, când aminteşte despre episodul intrării în partid: "Cum am ajuns să intru în PCR? Studenţilor fruntaşi li se propunea de multe ori asta. Mie mi s-a explicat că nu mai puteam rămâne la conducerea revistei Dialog dacă nu intram în PCR". Well, această afirmaţie e cel puţin o mistificare, dacă nu o minciună sfruntată. Cunosc suficient de mulţi români care, deşi au fost studenţi eminenţi, nu au devenit membri de partid. Cunosc un inginer care era exclus de la şedinţele de producţie ale atelierului pe care îl conducea, pentru că nu era membru de partid şi şedinţa nu era "deschisă"! Dar, dacă citim cu atenţie cea de-a doua parte a citatului, aşa e: nefiind membru de partid, probabil S.A. nu putea "rămâne la conducerea revistei Dialog". Ceea ce ar fi fost o tragedie! Rămânea cultura românească orfană, ne întorceam printre troglodiţi. Să admir spiritul de jertfă al lui S.A.? Abnegaţia lui faţă de viitorul literaturii româneşti, de transpunerea "planurilor" revistei? Poate data viitoare...

Da, din păcate S.A. nu a putut să mă convingă de faptul că el "nu a profitat niciodată" de legătura lui cu securitatea. Pentru o persoană care a făcut armata "lungă" la pifani, cu instrucţia - aşa amărâtă câtă era -, cu munci mai bine de un an pe "şantierele patriei" - din construcţii până în Balta Brăilei - în condiţii foarte asemănătoare celor din "diribau", posibilitatea ca cineva să ajungă să lucreze la biroul de hărţi, petrecând două săptămâni la cules de struguri, sună prea frumos ca să nu miroasă dubios... Şi, după "reactivare", cariera lui S.A. a luat amploare...

Chiar autorul scrisorii recunoaşte că au fost câţiva dintre colegii lui din "grupul de la Iaşi" care l-au cam mirosit. I-au mirosit nu numai "securistica", ci mai ales arivismul. Luca Piţu nu s-a sfiit să-l acuze în faţă, soţii Petrescu l-au ocolit cel puţin o anumită perioadă. E drept, S.A. afirmă că în perioada 82-90 nu a mai dat informaţii. Mai mult, de câteva ori a fost agresat de securişti. Aşa o fi. În mod cert aceste agresiuni l-au ajutat să câştige o aură de dizident. De care s-a folosit!

De ce nu a mărturisit totul atunci, în anii 80? De teamă că îşi va pierde prietenii, zice el. Aşa cred şi prietenii. Aşa pare - doar. Când îţi ascunzi gândurile de prieten înseamnă doar că nu ai încredere în el. Ne spovedim în faţa lui Dumnezeu pentru că avem încredere în mila lui, în înţelegerea lui, în iertarea lui. Dar această încredere nu exista - cel puţin din partea lui S.A. Desigur, lipsa de încredere implică, pe undeva, şi lipsa de respect. Nu avem încredere în persoane pe care le dispreţuim. Şi nu putem da informaţii despre persoane pe care le respectăm, pe care le iubim! E un cerc vicios pe care numai teama şi "vârsta fragedă" nu îl justifică.

De ce nu a mărturisit după 90? Pare chiar mai de necrezut că a putut trăi cu acest secret. Dar ne-o mărturiseşte chiar S.A.: avea de făcut o "biografie". A profitat, de fapt, de prilej pentru a-şi crea o biografie "egală unei jumătăţi de generaţie istorică". Exact. Ceea ce îmi întăreşte bănuiala că S.A. nu ar fi fost gata nici acum, nici mâine, probabil niciodată, să se confeseze: de ce o biografie de o "jumătate de generaţie istorică", dacă putea fi una de "o generaţie"? Dar eu cred că este, pe undeva, tot un exerciţiu stilistic, literar. Aşa cum Jean Valjean a plătit prin faptele lui bune greşelile din tinereţe, iată, şi S.A. era gata să îşi spele păcatele nu prin mărturisiri, ci prin fapte. Aşa o fi - doar că sfinţii, înainte de a dovedi lumii schimbarea ce a survenit în existenţa lor, se spovedesc. De aici începe totul!

Şi totuşi, aşa e, nu pot şterge cu buretele rolul jucat după 90 de S.A. A făcut mult bine, poate sub presiunea sentimentului de vinovăţie, poate într-adevăr din dorinţa de a şterge păcatele prin fapte. Prin asta seamănă Monei Muscă. Poate şi unul şi celălalt sunt sinceri în activitatea lor democratică de după 90. Eu chiar cred că locul lui S.A. este în comisia Tismăneanu - cine poate judeca mai bine comunismul şi securitatea decât el, care a suferit de pe urma lor? În dorinţa lui de a face fapte "bune", de a se elibera de sentimentul de vinovăţie, va fi cu atât mai mult un acuzator al sistemului comunist ca şi crimă la adresa poporului român.

Prin tăcerea lui până în ceasul al 25-lea - şi nu prin actele de delaţiune - m-a făcut să îmi judec şi mai drastic neamul. Să fiu şi mai convins că cel puţin unul din trei români erau, într-un fel sau altul, colaboratori ai partidului şi ai securităţii. Cei mai mulţi din interes, din fanariotism, din ciocoism. Procesul început în anii 70, a continuat în 80, şi-a găsit amploarea aberantă după 90 - şi aşa putem înţelege mai bine necesitatea unei asanări morale. La care, din păcate, S.A. nu mai poate contribui. Pe care, din păcate, S.A. o face mai dificilă. De aceea îl consider vinovat pe Sorin Antohi!

În ciuda înşelării aşteptărilor, în ciuda faptului că, pierzându-mi încrederea în el - şi, deci, şi a respectului faţă de marele literat şi istoric Sorin Antohi -, el m-a făcut să respect şi mai mult, să admir, să iubesc pe cei ce au găsit un preţ mic suferinţa lor personală pentru păstrarea demnităţii umane de român. Pe cei în frunte cu Paul Goma!

Nick SAVA