Kara Husein

Kara Husein

UN VLAH GUVERNATOR MILITAR ÎN BROACH (GUJARAT), INDIA

"Neam valah, neam al meu,
Cu paşi de fier, cu pumni de cremene -
Cine-ar putea'n izbânzi să ţi-s'asemene,
Daca-i vrea să vreai mereu, -
Neam valah, neam al meu!...
"

Despre Vlahii din Sudul Dunării (fosta Dacie Aureliană) ne-am mai ocupat noi odinioară, chiar dacă numai în treacăt. O ramură a lor, mai precis Morlacii - or Vlahii de pe coasta Dalmaţiei, Croaţia de azi - au fost călători şi marinari vestiţi, dând atât Românilor (Vlahii din nordul Dunării ori Dacia Traiană) cât şi neamurilor dimprejur, multe personalităţi ilustre. Deşi nu avem dovezi, probabil Morlacii au fost primii din neamul nostru care-au ajuns în lumea nouă, America. Tot ei, prin Nicolae Milescu Spătaru, au ajuns în Persia, Siberia şi China, unde Milescu a fost ambasadorul Rusiei. Cât de complexă este lumea Morlacilor abia începem să întrezărim, o istorie ce încă aşteaptă să fie scrisă: un teolog protestant renumit (face critică textului calvinist) cu care se mândresc Croaţii; un poet şi mitropolit ortodox (Dosoftei); un ambasador al Rusiei în China, amintit deja; un domnitor în Ţările Române (Gaşpar Graţiani) şi, cine ar fi crezut, un guvernator militar în India, contemporan cu Nicolaus Olahul, un alt Valah celebru, mare umanist (prieten cu Erasmus), arhiepiscop, regent al Ungariei.

De guvernatorul militar din Broach, Gujarat, în afara istoricilor indieni, portughezi, olandezi şi englezi, nu s-a ocupat încă nimeni (şi mă refer aici atât la istoricii şi specialiştii noştri, cât şi la cei din sud-estul european), cu exceptia unui scriitor croat Vladimir Marcotic care, bineînţeles, încearcă să-l identifice pe Kara Hussein, numit de el "Gjingis Khan", cu un Croat de-al lor. Nu i s-a identificat până acum apartenenţa etnică şi este considerat Turc, Italian sau Slav renegat.

Pentru a schiţa cât de cât personalitatea lui Kara Hussein, trebuiesc considerate mai întâi câteva lucruri: evenimentele politice ale secolului al XVI-lea, unde, evident, supremaţia turcă este dominantă şi implicată din Balcani şi până în nord-vestul Indiei; istoria şi geografia statelor locale (Balcani, India); sosirea în India a străinilor (Arabi, Turci, Europeni); relaţiile comerciale (mirodeniile); rolul Portughezilor şi al lui Safar Salmani, socrul lui Kara Hussein, despre care se ştiu puţin mai multe lucruri decât despre subiectul nostru. Documentele sunt scrise majoritatea în portugheză, latină şi limbi orientale (arabă, persană, gujarati), precum şi în olandeză şi engleză, împrăştiate prin arhivele existente din Vestul Indiei până în Portugalia. Arhivele din Goa, Daman şi Diu sunt considerate de Englezi ca cele mai neglijate arhive din India. Multe manuscrise nu sunt publicate, iar anumite arhive, ca cele iezuite din Italia sau a palatului arhiepiscopului din Goa, nu sunt accesibile publicului.

Surse importante ne sunt istoricii portughezi, contemporani cu evenimentele: Diago de Couto, Joas de Barros, Diago de Teive, a cărui istorie de pildă, publicată prin 1548, este importantă pentru a-l înţelege pe socrul lui Kara Hussein, Safar Salmani. Avem şi scriitori moderni foarte importanţi aici pentru noi, ca Goertz, Nunes, Inalcik, Whiteway şi mai ales Commissariat ("A brief History of the Gujarat Sultanat"). Poziţia statului Gujarat, pe marginea Mării Arabe, împreună cu Persia (Iran), Arabia şi Abisinia, explică şi relaţiile politice şi comerciale ale acestor ţări. Pe coasta Gujaratului (în secolul 15) existau 84 de porturi, Broach fiind cel mai sudic dintre ele. Cel mai important port a fost Cambay, uneori statul Gujarat numindu-se Cambay însuşi, după acest port de vază; alte centre importante au fost Surat, Diu, Bassen, Mangalore, Andava.

Statul Gujarat a fost foarte bogat. Majoritatea exportului Indiei trecea prin porturile Gujaratului, fără rival în volumurile de marfuri cu celelalte porturi. Nu Arabii, ci negustorii din Gujarat erau oamenii de legătură (în comerţ) dintre Indonezia şi Orientul Apropiat. Mătăsuri, covoare, bijuterii, bumbac, textile, grâu, legume şi mai ales mirodenii şi brocart, precum şi pelerini, aduceau un venit enorm Gujaratului. Ca să avem o idee de bogăţiile existente, vom aminti două exemple; o trupă de negustori din Khurasan au trebuit să plătească vamă pentru o singură expediţie 60.000 de rupii. Bahadur Shah (al Gujaratului), când l-a părăsit căpitanul turc de artilerie (a dezertat) Rumi Khan, şi crezând că nu poate rezista forţelor mogule, şi-a trimis soţia, mama şi haremul la Soliman Magnificul, Sultanul Turciei, prin Jeddah şi Mecca, impreună cu 400 de cufere mari pline de aur.

Să vedem ce putem afla despre Khaja Safar Salmani, socrul lui Kara Hussein. Salmani a fost numit de către Portughezi Coje Cofaar or Cojo Cofar, Italienii l-au numit Cosa Zaffar, Danvers îl numeşte Coje Zofar, iar Goertz, mai original, şi Khudawand Khan, Khwaja Safar-as Salmani. Cine ar mai recunoaşte în numele astea un Italian, sau un Albanez, cum se presupune a fi fost originea sa? Salmani era doar titlul său. De Castro Nunas spune că era "de naca italiano". Tieve şi el crede că-i Italian, numindu-l Cajus Safar. Freire de Andrade, într-o lucrare publicată la Lisabona în 1651 ("Vida de Don Joao de Castro") scrie că a fost Albanez în serviciul Italienilor. Croatul nostru, Vladimir Markotic, crede intr-o altă posibilitate: că ar putea fi Albanez dinr-un sat albanez din sudul Italiei, unde încă mai există comunităţi care vorbesc albaneza până şi astăzi, chestiune care-ar explica şi confuzia apartenenţei sale etnice. Unii îl consideră originar din Brundisium, iar alţii din Otranto. Salmani a intrat în forţele marinei turceşti în 1515, ajungând în Gujarat în 1532. În 1538 devine guvernator în Surat şi se îmbogăţeşte foarte repede. A avut o mulţime de copii (căsătorit cu o Italiancă), mai ales fete, pe care le-a măritat cu oameni de vază ai timpului. Una din fetele lui devine soţia lui Kara Hussein.

Nu vom intra prea mult în amănuntele comerciale sau politice unde Arabii, Mamelucii, Turcii, Abisinienii sau Mogulii s-au confruntat cu Portughezii pentru supremaţie. Este destul să amintim că în timp ce Spaniolii au luat-o spre apus, pe aceiaşi consideraţie (că pământul este rotund), Portughezii au luat-o spre răsărit. Ei vor să-i găsească şi pe urmaşii creştinilor botezaţi de apostolul Toma, în India, după cum circula tradiţia în Europa. Oricum, Portughezii au monopolizat comerţul de aici, mai ales piperul şi caii prin forţă, introducând cartelele ("cartazes"), un obicei care s-a păstrat până prin 1817.

Rezistenţa Gujaratului împotriva Portughezilor a prins noi speranţe după ce Turcii (Selim I) îi bat pe Mameluci în Egipt şi pe Perşi (Şahul Ismail Safaur), încercând o alianţă cu ei. Turcii sunt de acord şi amiralul Mustafa înaintează spre Gurajat să-l asiste pe Şahul Bahadur împotriva Portughezilor. Amir Mustafa aduce cu el şi pe Safar Salmani, o reţea vestită de artilerie, precum şi comandaţi şi ingineri cu experienţă, din luptele purtate în Serbia şi Ungaria. Safar Salmani rămâne în Gujarat şi devine prieten apropiat al lui Bahadur, primind titlul de Khudawand Khan. Din moment ce Gujaratul era ameninţat din nord de către Moguli (Turcii Iagatai), era nevoie de un aliat, chiar dacă şi Portughezii trebuiau consideraţi pentru acest rol. Mediatorul dintre Gujarat şi Portughezi a fost Salmani, probabil pentru că vorbea o limbă apropiată de Portugheză, cred unii. Portughezii însă nu l-au ajutat prea mult şi Şahul Bahadur vrea acuma să se scape de ei. Salmani, Italo-Albanezul nostru, joacă un rol dublu. Simulează prietenie faţă de Portughezi, dezvăluindu-le planurile lui Bahadur şi, în acelaşi timp, îl îndeamnă pe şah să-l asasineze pe Cunha, comandantul portughez. Este posibil, crede Markotic, că Salmani avea de gând nu doar să-i alunge pe Portughezi, ci să-i slăbească puterea şahului de Gujarat, eventual preluând el puterea. Un emisar al lui Bahadur vine la Constantinopol pentru a cere ajutor împotriva Portughezilor. Ca să le arate prietenia sa sinceră faţă de Portughezi, şahul Bahadur, deşi sfătuit de miniştrii săi să nu participe (ei au stat deoparte), îl vizitează pe da Cunha cu câţiva prieteni apropiaţi: Safar Salmani cu doi dintre ginerii săi, Asit Khan, denumit Tigrul Lumii, şi Kara Hussein; Langar Khan şi Amin Hussein, doi nobili din Gujarat, şi Joao de Santiago, interpretul. Au mai fost din tabăra lor doi valeţi şi cârmaciul. În timpul vizitei pe vasul portughez, Bahadur devine suspicios de purtarea Portughezilor şi încearcă să plece. Urmează o încăierare în care Bahadur, interpretul şi Asit Khan (ginerele lui Salmani) sunt ucişi. Salmani este rănit, dar lăsat să părăsească vasul (fiind considerat "prieten", poate). Kara Hussein scapă şi fuge. Aşa îl avem intrînd în istorie pe subiectul nostru. Au rămas în urmă 14 Porughezi morţi şi încă vreo 30 răniţi.

După moartea lui Bahadur, Gujaratul se împarte în două campuri, Ahmadabad şi Surat. Comandantul nobililor din Surat, şi mai târziu guvernatorul provinciei Surat, devine Salmani. Turcii vor şi ei să-i înlăture pe Portughezi pentru că s-au amestecat în monopolul din est; Salmani devine comandant suprem al întregii operaţii de eliminare a Portughezilor. Au fost două asedieri ale fortăreţei Diu, trupele fiind plătite cu banii lui Salmani şi cu puţin ajutor turcesc. În cel de-al doilea asediu, Salmani moare într-un accident. "Aşa a fost Coje Sofar - scrie Tieve în 1548 - în adevăr un comandant măreţ, cu experienţă excepţională în război, tare la minte şi-n trup." Goertz îl numeşte pe Safar Salmani un om de geniu şi determinat, clar-văzător şi ştiind să se folosească de împrejurări, calităţi ce l-au ajutat să ajungă un prieten intim al şahului Bahadur. Până şi Papa Julius al III-lea l-a considerat destul de important pentru că, într-o bulă papală din 1551, îl numeşte "praeclara charissimi". La moartea lui Salmani, fiul său cel mai tânăr, Muharram Rumi Khan, devine comandant, însă moare şi el în bătălie, lăsându-l pe Rajab, celălalt fiu al lui Salmani, comandant până prin 1560. Se încheie o pace în care Portughezii ies cei mai avantajaţi, profitând de neînţelegerea dintre generalii turci şi cei din Gujarat.

Dacă ştim câte ceva depre Khwaja Safar (Salmani), mai puţin despre originea lui şi viaţa dinainte de a ajunge în India, viaţa şi originea lui Kara Hussein, ginerele lui Salmani, sunt şi mai puţin cunoscute.

Ca şi Salmani, Kara Hussein nu numai că a avut multe feluri în care îi apare scris numele, dar a fost cunoscut chiar sub mai multe nume total diferite. Danvers şi Goertz îl numesc Chingis Khan, iar Commissariat, Changis Khan, pe când Whiteway îl numeşte Kara Hussein, fără să explice cum şi-a obţinut numele. Tot el ne spune că Sifr Aga este o poreclă dar Hussein este numele său legitim. Numai Kara, care înseamnă Negru în turceşte, poate fi interpretat ca o poreclă. "Probabil când era în Turcia sau pe un vas turcesc s-o fi numit Kara Hussein, iar când s-a înrolat în forţele din Gujarat s-a numit Gjingis Khan" (Goertz) Schurhammer îl menţionează şi el pe Kara Hussein (as Chingis Khan), dându-ne câteva amănunte despre el: "...renegatul Chingis Khan, ginerele lui Khoja Safar (Salmani) a fost forţat la al treilea asalt, să părăsească bătălia, fiind ars... Mai târziu, în 1563, ca guvernator în Broach, a citit Ariosto, Petrarca, Dante, Bembo şi alţi autori italieni cu Couto, spunându-i de asemenea multe despre trecut (istorie)". În ediţia engleză a lui Schurhammer (tradusă din germană), lipseşte un amănunt important: "1563 besuchte er Ghingis Khan, den Kapitan von Broach, einen sclavonischen Renegaten". Începem aici să intrăm în detalii mai amănunţite; prima dată este numit "renegat", ceea ce poate fi spus despre orice creştin trecut la legea musulmană; "renegat slav(on)" este puţin mai precis. Tot aşa îl numeşte şi Couto în cronica sa, când descrie vizita lui personală la curtea din Broach a lui Kara Hussein în 1563: "...Coge Cofar... com sua filha, que viuvara do Tygre do Mondo, que depois casou com hum Esclavones arrenegado, que tambem veio em companhia do mesmo Coge Cofar, chamado Zinguircan, qor outra nome Caracen..." În traducere aproximativă: "Coge Cofar (Salmani)... cu fiica sa, căsătorită cu Tigrul Lumii, iar mai apoi cu un renegat slav(on)... din compania lui Coge Cofar, ce se cheamă Zinguircan, pe alt nume Caracen..."

De remarcat la scriitorul croat Markotic mai ales onestitatea sa, pentru că el scrie: "Couto, care l-a vizitat pe Kara Hussein (Gjingis Khan) şi l-a cunoscut deci personal, spune că el a fost un Slav renegat. Acum, "Slav(on)" nu este un termen care indică neapărat un vorbitor de limbă slavă, ci indică o persoană de pe coasta estică a Mării Adriatice, speculând în continuare că probabil Kara Hussein i-o fi spus lui că-i Slav, ceea ce l-ar face automat Croat. Faptul că a citit poeţii italieni ai Renaşterii (şi medievali) ar putea indica că era Croat de pe coasta Dalmaţiei, confirmă Markotic, unde influenţa culturii italiene a fost mai puternică. Quaraishi îl numeşte pe Kara Hussein "nobil turc" şi adaugă că învăţaţi din Persia şi Arabia au mers cu grămada la curtea lui. Quaraishi foloseşte ca sursă "Istoria Arabă a Gujaratului", scrisă de Haji-ud Dabir, contemporan cu Kara Hussein, unde este menţionat ca turc. "Să-l numeşti pe un individ turc înseamnă că el ori a venit din Turcia, ori cu Turcii, şi că îndeosebi nu a fost din Gujarat", spune Markotic, continuându-şi ideea.

Quaraishi ne mai spune că după moartea ultimului sultan (şah) al Gujaratului, Muza Iffar al III-lea, nobilii de la curte s-au bătut între ei pentru supremaţia statului. Treptat, supremaţia nobililor locali a început să fie contestată de nobilii străini, al căror comandant a fost Kara Hussein din Broach.

"Este posibil ca Salmani, vorbind italiană şi fiind într-o tară străină unde nu se vorbea limba sa, avea nevoie de o persoană de încredere cu care să se sfătuiască. Kara Hussein, vorbind italiana, putea deţine acest rol. Motivul pentru care unii autori moderni îl numesc Gjingis Khan, iar alţii preferă numele de Kara Hussein, este explicat de Couto care scrie că "el era chemat pe ambele nume".

Kara Hussein ocupă Ahmadabadul şi se pregăteşte apoi să cucerească Malwa, regiunea de la est de Gujarat. El a fost la acel moment în culmea puterii şi nimic nu-i mai sta în cale să se proclame sultan al Gujaratului; totuşi, pe când se pregătea să o facă, a fost asasinat de doi nobili abisinieni, Ulug Khan şi Jhujhar Khan, prietenii săi intimi. Ni se mai spune că avea o "prezenţă regală" şi un suflet extrem de generos, fiind foarte priceput şi în problemele de administraţie. După cât a fost posibil în timpurile acelea amare, el a făcut multă dreptate şi a protejat poporul de jefuirea soldaţilor, care era la modă. Sirandar, un scriitor contemporan cu Kara Hussein, parafrazat de Commissariat, povesteşte că "a văzut cu ochii lui armata lui Kara Hussein, aşezându-şi tabăra lângă Kankaria, în mijlocul unor câmpuri cultivate, cu recolta încă pe teren. Mulţi dintre călăreţii lui şi-au pus corturile chiar la marginea câmpului, unde au rămas pentru 11 zile şi în tot acest timp nimeni însă n-a luat din recoltă sau nici chiar din paie să-şi hrănească calul."

Cam atât este tot ceea ce ştim despre persoana noastră. Vom trece acum la analiza datelor, pentru a vedea dacă putem să-i stabilim originea etnică. Ştim că renegat este o persoană care-şi schimbă credinţa: în cazul nostru, un creştin devine musulman. Este considerat turc; Markotic deja a arătat că asta însemna faptul că un individ a venit din Turcia sau cu Turcii. Ce-aş putea adăuga aici decât că a fi musulman iarăşi poţi fi considerat a fi turc, mai ales dacă-i venit dintr-o provincie a Imperiului Turcesc. Poţi fi deci de altă naţie însă considerat turc, pentru că eşti musulman. Vezi aici percepţia Sârbilor despre Albanezii şi Bosniecii musulmani, ca exemplu. Că s-a turcit nu înseamnă decât că a făcut carieră militară sub otomani, devenind musulman. Au fost cazuri similare de boieri şi chiar domnitori în Ţările Române, (Iliaş, fiul lui Petru Rareş deci nepotul lui Ştefan cel Mare) să nu mai vorbim de Albanezi, sau chiar şi la Sârbi; în familia Sokolovici, de care am mai pomenit pe undeva: un frate era vizir turc, altul episcop şi un al treilea comandant de oşti creştine. Urmaşii lui Marko Kralievici (eroul Slavilor sudici din folclor) au devenit şi ei "nobili turci". Tatăl lui Marko putea fi şi Vlah din Macedonia (Vlc, Vâlcu, "lup Vukaşin"). Ştim însă că mama sa a fost fiica lui Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti (Valahia). A deveni Turc atunci era ceva similar cu a deveni acum American: prezenta anumite avantaje, puteai fi forţat de împrejurări sau să ai anumite motive personale, dar nu asta este important acum.

Kara Hussein este numit şi Slav (Slavon) renegat, ceea ce iarăşi este adevărat; Vlahii din zona noastră n-aveau un stat al lor, ci erau încorporaţi în statele slavone: Bosnia, Serbia, Croaţia, pe unele hărţi medievale zona întreagă fiind numită Slavonia. Făcându-l Slav şi Croat, îl duce pe coasta Dalmaţiei, exact unde găsim în acest timp pe Morlaci, Moro Vlahi, ori Mauro Vlahi, Vlahii Negri, în greacă; Nigri Latini în documentele italiene, ceea ce devine Kara în limba turcă.

Ce se ascunde sub numele "Zinguircan", dat lui Kara Hussein de către Couto, nu ştim, dar se pare că era numele său înainte de a fi devenit "Turc", pe când era "Slav". Zinguircan însă numai slav nu sună, ci pare mai degrabă o formă latinizată a unui nume, indiferent care o fi fost el în original; "zingaro" în italiană înseamnă Ţigan, o altă referinţă la culoarea neagră. Latinii negri ce altceva putea să însemne pentru Italieni ("latinii albi") decât probabil o referinţă la Ţigani, care sunt negri? Un caz similar este şi în denumirea grecească a Vlahilor din Dalmaţia, Mauro Vlahii. Dar Maurii de asemenea sunt negri, iar mauro a devenit "mavro" (u s-a trasnformat în v) şi înseamnă acum "negru" în greceşte. Ciudat mai este felul în care ne-au văzut vecinii!

"Zinguircan", ori altfel numit Negru (Caracen)", parafrazat din Couto. "Caracen", pronunţat "Saracen", este denumirea Maurilor în limbile europene vestice; în cazul nostru, probabil, o traducere pentru Vlahi din grecul Mauro (Mavro) = Maur, în italiană şi portugheză Saracen (Caracen). Aici în nume coroborează deci toate datele noastre. Fără excepţie, în toate limbile documentelor, negru desemnează deci numele naţiunii sale, identitatea sa adevărată, nume pe care l-a păstrat ca poreclă chiar şi în limba turcă: Kara. Vlah, Negru, Maur, Zinguircan, Caracen, Kara... S-ar putea ca însă-şinumele lui original să fi fost Negru.

Din alt punct de vedere, nimeni nu spune că ştia slavona (deşi poate că vorbea şi limba asta), dar toate sursele ne spun că vorbea italiană; şi nu doar că vorbea italiana, dar citea şi comenta poezie italiană, iar pe deasupra ştia şi multă istorie, ceea ce înseamnă că citea mult, având o educaţie superioară. Lucrul acesta pare mult mai uşor de realizat pentru un Vlah, din cauza afinităţii limbilor vlahă şi italiană, decât pentru un Slav, mai ales în condiţiile vremii aceleia. Tot la Vlahi mai există şi o puternică tradiţie militară. Vechii "armatoli" sub Bizantini; Vlahii au fost singurii lăsaţi să poarte arme, privilegiu păstrat şi sub Turci, de astă dată împreună cu Albanezii.

Majoritatea Morlacilor au făcut carieră militară în Vest, mulţi la Austrieci. Nu ştim ce l-a determinat pe Negru nostru (Kara Hussein) să-i aleagă pe Turci. Poate l-au dezamăgit creştinii, poate nu s-a'mpăcat cu vreun comandant creştin. Ştim doar un lucru; că şi-a păstrat un indiciu totuşi, în nume, din toată gloria şi mândria pe care o avea în sine un purtător al obârşiei vlahe.

"Neam valah, neam al meu,
Ridică peste-a lumii cruntă trecere:
Pumni, puşcă, frunte, sapă, secere,
Şi fă-le să fulgere peste vreme mereu, -
Neam valah, neam al meu!..."

Gheorghe Bogdan