„Nici o pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume decât atuncea când a spart coaja oului”   Nichita Stănescu

Am venit aici de bună voie şi totuşi nu o dată m-am simţit nelalocul meu în mijlocul unei societăţi care, culmea ironiei, îmi oferă tot ce îşi poate dori un om din punctul de vedere al unei vieţi decente. Şi totuşi, mi-e dor de România. Mi-e dor de locurile în care am crescut pentru că locurile acelea sunt parte din sufletul meu şi sufletul meu e parte din ele. Mi-e dor să aud limba română vorbindu-se în jur, aşa cum mi-e dor să aud copii jucându-se pe stradă „de-a v-aţi ascunselea” şi să ies cu prietenii la o terasă să povestim câte în lună şi în stele.

Cu toate acestea, aş minţi să spun că viaţa în Canada nu-mi oferă satisfacţii de tot felul: am învăţat multe de când am venit aici, am învăţat să ştiu ce vreau din punct de vedere profesional şi să îmi pun toate forţele în a obţine ceea ce vreau, am învăţat să mă uit la un om dincolo de culoarea pielii şi am învăţat că fiecare om merită o şansă, chiar daca s-a născut cu un handicap sau altul. Mă bucur de viaţa în Canada pentru că ea e ţara pe care am ales-o pentru a-l aduce pe lume pe fiul meu, şi pentru că aici, faţă de alte ţări, îmi pot permite să-l învăţ să vorbească limba română fără să fie privit într-un fel care l-ar face să se ruşineze. Deşi nu toţi anii pe care i-am trăit în Canada până acum au fost plini de bucurii şi satisfacţii, ceea ce am învăţat aici nu puteam să învăţ poate în România. Am învăţat ce înseamnă înţelegerea faţă de cei din jur şi am învăţat să găsesc soluţii pentru probleme care în alte circumstanţe păreau de nerezolvat.

Şi totuşi, mi-e dor de România într-un fel atât de profund încât vorbele par să descrie doar o parte din ceea ce simt. Mă plimb pe străzi toamna şi simt miros de fum de lemn: tot ce fac este să închid ochii şi să îmi imaginez că sunt în România, pentru că pur şi simplu nu pot da altă destinaţie acelui miros de toamnă-iarnă. Mi-e dor de sentimentul de neînlocuit pe care îl aveam când umblam pe pământul ţării în care m-am nascut şi mi-e dor să ştiu că am prieteni care dau buzna fără să anunţe doar pentru că li s-a facut dor să stăm la un pahar de vorbă.

Pare absurd să spun toate acestea în condiţiile în care am ales să rămân aici cel puţin pentru o vreme, dar mi-e greu să nu admit că legatură cu România este mai profundă decât am anticipat. Dar poate la fel de absurdă pare încercarea continuă de a-mi găsi locul în noua patrie, pentru că orice aş face, nu pot scăpa de un sentiment de vinovăţie că mă aflu atât de departe de România. Aici viaţa este într-adevăr mai uşoară din multe puncte de vedere, însă nu o dată mă încearcă sentimentul că partea sufletească are de suferit pentru că viaţa prea grăbită de aici nu lasă prea mult loc pentru aşa ceva.

In final nu pot spune decât că întrebarea „merită să emigrezi?” nu pare să îşi găsească răspunsul deocamdată, pentru că viaţa e mult prea complicată pentru un răspuns clar, afirmativ sau negativ. Fiecare resimţim în mod diferit orice decizie pe care o luăm în viaţă. Implicaţiile unei decizii majore precum emigrarea în altă ţară le intuim poate, dar nu în totalitate. Atunci când facem o alegere pendulăm între argumente pro şi contra, şi probabil multe dintre alegerile făcute în viaţă ne fac să ne simţim incompleţi sufleteşte, cel putin temporar. Dar la fel de adevărat este că fiecare porţiune de drum ne învaţă ceva şi poate că cel mai important este să avem curajul să căutăm şi să găsim partea bună în fiecare eveniment care ne marcheaza viaţa. Cândva Nichita Stănescu a spus „A fi e o durere şi o participare luminoasă” şi acum îmi dau seama că a trebuit să trec un ocean pentru a începe să înţeleg sensul acestor cuvinte. Măcar pentru atât şi a meritat…