IMAGINARUL POSTMODERN (2)

IMAGINARUL POSTMODERN (2)

IMAGINARUL POSTMODERN
SAU DESPRE FANTASMELE VEACULUI NOSTRU

(continuare din nr. trecut)

Omului postmodern nu i se renegă accesul la o realitate transcendentă... În sondaje de opinie nu se declară a-religios, sau ateu, ci dimpotrivă, manifestă o sete avidă înspre fenomenul religios care trebuie să corespundă nevoii sale de „palpabilitate" şi autosugestie. El trebuie să creadă şi să experimenteze nemijlocit ceva transcendent care să-l posede, să-l „vacuizeze"; are nevoie de doza „gândire pozitivă" (termen aflat în vogă) şi iraţional care i-o poate oferi experienţa mistică, fie că este vorba de superstiţii sau „gospel music", fie de tehnicile erotice tantriste, fie de meditaţia Zen, sau de exerciţiile de relaxare Schulz, conform standardului Noii Ere şi psihozelor milenariste: O mişcare ce câştigă teren de la începutul anilor 1980 este New-Age, fascicol de teorii şi practici diverse, reunite însă prin aceeaşi dorinţă de evadare din cercul îngust al concepţiilor materialiste şi raţionaliste. New-Age propovăduieşte o schimbare de paradigmă care încorporează tot ceea ce ştiinţa oficială refuză sau marginalizează: factorul Psi, comunicarea cu alte entităţi(spirite sau extratereştrii), terapii neconvenţional...Ea proclamă, într-un sens pur milenarist, intrarea omenirii într-o eră care va marca triumful omului asupra materiei, transfigurarea omului şi emergenţa unei conştiinţe planetare"

Pe acest fond mistic, imaginarul omului postmodern este imprimat de motive, structuri şi teme eshatologice, din care aş aminti:

* mitul conspiraţiei: ce apare în perioadele de criză, are darul de a coagula - prin intermediul fricii - societatea;

* mitul salvatorului: strâns legat de primul, atestă nevoia unei mâini forte, un Mesia, care să salveze societatea de conspiraţie;

* mitul vârstei de aur: când, îndepărtat de o anumită bunăstare, omul simte mersul lucrurilor ca pe o degradare şi o îndepărtare de o perioadă de aur; pe acest fond putem numi tendinţa de a refuza modernitatea sub forma conceptului return to inocence, o nostalgie a omului modern de a se reîntoarce în sânul naturii, a unei vieţi paradisiace, ideal puternic reflectat în mistica mişcării hippy din anii '70;

* mitul unităţii: într-o societate multicoloră, ideea de unitate a omenirii este sugerată prin idealul uniformizării şi transgresării diferenţelor naţionale şi politice, mitul Europei Unite, al globalizării şi mondializării economiei, în ideea unor duşmani comuni care vin dintr-o altă constelaţie (Psihoza Războiului Stelelor, mult mediatizat în America);

* mitul revoluţiei: ideea că împotriva structurii osificate a lumii se declanşează ura puternică a unui război devastator, în care cei răi sunt distruşi definitiv în acea vale a morţii numită Armaghedon;

­* mitul progresului: ideea că după această revoluţie care restabileşte ordinea mondială, omul, prin reforme şi schimbări, va evolua spre o societate ce va corespunde din ce în ce mai mult ideii de Paradis Terestru, ideea milenaristă a celor 1000 de ani de bine, după de satan va fi închis în iad;

* mitul decadenţei: strâns legat de ideea vârstei de aur; este sugerată stricăciunea şi corupţia ireversibilă a omenirii, pe acest fond al sfârşitului de mileniu apărând o serie de secte care propovăduiesc acest mesaj justiţiar şi fanatic de Cavaleri ai Apocalipsului, cu profund caracter milenarist, profetic (exarcebarea demersului catastrofic) şi mesianic (venirea unui Mesia care să îndrume omenirea)  

Trebuie subliniat faptul că transmiterea acestor mituri care probabil au existat de-a lungul întregii istorii, are loc conform noilor structuri ale limbajului, aici înţelegând orice semn, semnificant, care este capabil să transporte mesajul la nivelul subconştientului fiecărui om. Însă pentru  apocalipsa timpului nostru, rolul cel mai important îi revine imaginii, ea este responsabilă de introducerea unor mutaţii la nivelul imaginarului colectiv, spaţiul sensibil al miturilor, deosebindu-se de acestea prin faptul că, deşi îşi trage seva din ele, se dovedeşte ca „o colecţie veritabilă de imagini sensibile" care  se afirmă „ca o altă realitate, îmbinată cu realitatea tangibilă, dar nu mai puţin reală decât aceasta; mai mult, imaginarul se prezintă mult mai elaborat, uneori chiar deosebit de sofisticat"

De aceea, un rol important pe care l-a avut în declanşarea acestor psihoze ale omului contemporan, în detrimentul apocalipsele orale sau scrise, l-a avut imaginea pictată, filmată, televizată, care devine universul mental al omului postmodern atras ca de un magnet, de acest cult al noului său idol - ecranul sălii de cinematograf, al televizorului, al monitoarelor computerelor. Diagnosticul cert al acestei civilizaţii postmoderne o reprezintă această seriozitate prin care orice imagine televizată poate deveni un document serios al acestei istorii iconoclaste a imaginarului mentalităţilor colective. Arta cinematografică şi televiziunea devin astfel martorul numărul unu al istoriei; putem spune că istoria este de fapt o producţie a acestei uzine de vise si fantasme, veridic este tot ceea ce a fost înregistrat pe pelicula celuloidului, fără acest fapt, nu mai putem avea certitudinea evidenţelor scrise ale istoriei; ştiinţă, religie, artă, devin sclavele acestui zeu, care nu iartă nimic din cea ce nu i s-a supus exigenţelor telegeniei sale şi prizei la conştiinţa publicului... În acest sens, tainele sunt dezghiocate şi expuse consumului devoratorilor de imagini - mintea omului transformată într-un imens stomac, ce validează existenţa, transformată într-o pasivitate concupiscentă a privirii... Totul trebuie expus inflamării sale... Credinţa, sexul, moartea, crima, violul, sunt toate transmise în direct, răspunzând exigenţei dorinţelor noastre de nou şi live. Dar de fapt toată această manie a telefagiei se trage din plictiseala şi akedia(termen grecesc specific pentru plictiseala monahilor din deşert datorată căldurii de amiază) existenţelor noastre: Televiziunea seduce aşadar masiv prin faptul că, dincolo de teroarea şi utopia care le suscită, ea constituie forma cea mai simplă de ocupare şi potoleşte, prin procură, setea noastră de peripeţii şi de derivate facile. Criza limbajului şi a comunicării sunt şi consecinţe ale abstractizării existenţei noastre, transformată în simple convenţii stereotip ale imaginii televizate - devenind astfel oglinda a tot ceea ce percepem prin televiziune. De fapt, prin abundenţa de imagini la care omul postmodern este supus prin această dictatură a privitului, simţul său estetic, înţelegerea semiotică, catartică a imaginii (cum apare în pictural) îi este atrofiată până la dispariţia completă. Căci, permanent, avalanşei de imagini i se alătură un noian de informaţii si explicaţii, fiind supus acestui ultraj al manipulării prin forme lipsite de conţinut care „extenuează privirea" şi supune mentalul unui brain storming, care amputează orice discernământ al unei judecăţi de valoare.

Un rol important în geneza noilor mituri ale postmodernităţii îl are cinematograful, prin producţiile sale comerciale în mare parte, care vin să răspundă nevoii de fantasmare a omului postmodern, creându-i-se produse de piaţă potrivite aşteptărilor sale eshatologice, milenariste sau sentimentale... Astfel, în timpul cursei pentru înarmare din timpul Războiului Rece, Războiul Stelelor era filmul ce încarna temerile civilizaţiei americane ce se credea ameninţată de posibile civilizaţii extraterestre şi, astfel, din punct de vedere politic, mcCarthismul anilor 50 a profitat din plin pentru a continua cursa pentru înarmări. Nu lipsită de importanţă a fost realizarea producţiei filmului Armaghedon, care venea în sprijinul ecologiştilor ce vedeau în escaladarea nucleară un mod profitabil de îmbogăţire prin declanşarea ideii de Apocalipsă ecologică. Un alt film recent, American Beauty, vine să anihileze orice urmă a tragicului în existenţa reală a morţii, fiind vorba practic de secularizarea acesteia; totul poate fi frumos, chiar şi moartea. Astfel, prin această confiscare a oricărei temeri, omului îi sunt justificate fantasmările sale, care primesc o tentă new-ageistă, aşa încât criza sensului societăţii postmoderne să fie deturnată de la adevăratele ei dramatisme ce nu ar fi politicaly correct.

Filme interesante, ce dezvoltă tema conspiraţiei, sensibilitatea „paranoică" a omului ce justifică răul prin existenţa unei reţele ocultate în pânza socială, este Matrix şi The Net (Reţeaua) în care se avansează această idee a conspiraţiei mondiale, în care individul este inclus fără voia sa; cel care reuşeşte să scape este cel care cunoaşte regula jocului din lăuntrul Conspiraţiei, promovând ideea mimesisului social, acea docilitate socială a individului expus noilor structuri ale puterii. Cinemania omului postmodern răspunde cu succes nevoii omului postmodern de a fantasma, de a visa cu ochii deschişi, sau de a se iubi pe sine, de care are nevoie pentru a-şi înţelege complexele de orice natură sau de a-şi ajusta hedonismul propriu, noilor standarde ale succesului comercial. ªi, mai mult decât atât, de a-i da accesul la Legendă şi propriul Mit, de a-i crea permanent mitologii în care să creadă. Însă, dincolo de aceste elucubraţii ale imaginii, televizualul are pretenţii mult mai mari. El trece de la ficţiunea cinematografului, în care există o legătură cu un original, chiar dacă nu este întru totul autentică, la o suficienţă absolută a imaginii, care se transformă „într-un mod de a fi universal", abolind orice limită temporală consumului său, "...tunul de electroni bombardează ecranul fără întrerupere reconstituind pe acesta imagini zi şi noapte" (Pascal Bruckner).Astfel realitatea personală este înlocuită cu irealitate impersonală, scopul televiziunii fiind clar, acela de a crea privitorului un câmp infinit de iluzionare şi sugestabilitate, astfel încât acesta să-şi recunoască drept nişă a propriei sale existenţe matitatea diagonalei televizorului, a cărei perpetuă stropire cu electroni şi prospectare a privirii să-i dezmărgineze fiinţa de sub limitele curente ale timpului, spaţiului, ego-ului şi, astfel, să-l consacre definitiv ca şi "Senior al voyeurismului", în acest imperiu tehnologic al imaginarului artificial.       

Toate aceste provocări ale postmodernităţii suscită interesul din partea teologiei cu noi  răspunsuri, care să corespundă aşteptărilor tot mai pretenţioase ale omului postmodern - ce a „relativizat democratic" şi desacralizat orice „tabu-izare" religioasă prin raţiunea evidenţelor modelate matematic(tehnoştiinţa contemporană) şi "blândeţea ecumenică"a noii sinteze transcendente, New Age. Rolul teologiei creştine în ambianţa noilor paradigme create este de a identifica tot acest arsenal al înstrăinării de sine al omului postmodern, dar şi de a actualiza într-o formulă accesibilă omului postmodern, seva patristică a trăirii creştine autentice.Inexpresivitatea limbajului de lemn teologic(Baconski) trebuie contrabalansat prin plasticitatea mesajului creştin,evitând orice complicare "barocă" datorată tradiţionalismelor şi ritualismelor excesive. Dar trebuie evitată şi denaturarea fundamentelor sacramentale şi mistagogice  ale Tradiţiei autentice păstrate în Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine, în rugăciune şi comuniune euharistică, care ligaturează mistic mădularele Bisericii văzute şi nevăzute. Astfel, deznădejdea resimţită de omul contemporan, „angst"-ul heideggerian, poate să devină un serios motiv al acceptării Tainei, în profunzimea ei hristologică şi sacramentală de revelare permanentă prin Biserică - temelia încorporării noastre în Eonul Hristic, accesibil în toată splendoarea sa eshatologică, încă din această viaţă. Insă este anacronic un creştinism care ar începe doar să denigreze progresul lumii actuale, spunând mereu că răul se trage "de la folosirea excesivă a televizoarelor sau a internetului"fără să-si asume cotidianul "în carne şi oase" al omului postmodern...Sfinţii Părinţi nu au fost "învechiţi" în epoca lor ci au preluat sensurile lumii îmbogăţindu-le cu sensul plenar al existenţei omului pe acest pământ-Dumnezeu.Aşadar creştinismul epocii în care trăim trebuie să regăsească în chip inteligent legătura cu structurile şi ligaturile acestei lumi şi să devenină o parte integrantă, asemeni unui ferment care în chip tainic să transfigureze fiecare realitate a acestei lumi, pornind de la cea mai intimă realitate existentă-inima omului contemporan. Arta, ştiinţa, tehnica lumii postmoderne nu trebuiesc judecate ultimativ, ci doar înţelese ca manifestare a spiritului creator omenesc ce a părăsit treptat de la Renaştere, legătura, echilibrul şi unitatea dintre minte şi inimă, dintre văzut şi nevăzut. Iar pe de altă parte, evitând orice impunere cu forţa, orice constrângere, orice judecată superficială şi ultimativă, creştinismul trebuie să  emane acea căldură creatoare plină de încredere şi deschidere a Dragostei, aşa cum Sfântul Siluan Athonitul, mărturisea: "Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândrii că au ajuns să zboare , dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidire a lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul  lui. (...)Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi şi să vă bucuraţi împreună cu îngerii şi sfinţii."