- Actor, menestrel -
"Chiar dacă lumea de azi nu mai trăieşte după regulile curţilor boiereşti, se poate bucura de muzica ce se cânta atunci”
Subţire ca o trestie şi cu chip de copil, Beatrice Iordan a fost răsfăţată de ursitoare: este actor-păpuşar, cântă la cobză în trupa de muzică veche "Trei Parale”, pictează îngeri, confecţionează păpuşi de cârpă şi ţine ateliere de teatru pentru copii. Iar, mai presus de orice, este soţie iubitoare şi credincioasă pentru bărbatul vieţii ei, Florin Iordan, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, şi mamă perfectă pentru micuţa Maruca. Cu nici o umbră de întristare pe chip, mereu zâmbitoare, Beatrice pare mereu fericită, trăind undeva în alt timp, neatins de urâtul lumii. Reţeta ei de izbândă în viaţă? Iat-o!
Ilustrate din turla bisericii
- De unde ai, Beatrice, atâta talent artistic? L-ai moştenit din familie? Te-a încercat încă din copilărie?
- Sunt un copil de oraş. Nu am avut bunici la ţară, dar, prin profesia tatălui meu, pictor de biserici, care lucra în fiecare vară într-o altă zonă a ţării şi ne lua întotdeauna cu el, pe mine şi pe fratele meu, am avut contact strâns cu lumea satului. Abia aşteptam să plec din Bucureşti. Era aventura anului, după atâta şcoală şi lecţii de pian. De altfel, eu de acolo am primele amintiri, nu din Bucureşti. Acolo m-am pomenit jucându-mă în praful uliţei, cu copiii satului, sau uitându-mă la tata, plin de zugrăveli pe haine, cocoţat pe schele, sus, înşirând din vârful pensulei şiruri de sfinţi pe pereţi. Despre fratele meu, Dinu, zicea tatăl meu că era bebeluş şi-l ţineau într-un coş împletit, pe schele, sus, alături de el şi de mama, care îl ajuta. Erau foarte tineri şi se luaseră din dragoste.
- Ce imagine de film tarkovskian... Mama ta era şi ea artistă?
- Nu, terminase Artele Plastice, ca tata, dar ea lucra la atelierele Patriarhiei, făcea medalioanele de email cu care se împodobea ferecătura evangheliilor. Iar vara, mergea cu tata la restaurarea frescelor bisericilor vechi, sau la pictarea celor noi. Era o armonie şi o mare iubire între ei, iar când am apărut noi, copiii, ne-au luat şi pe noi, vara, pe şantier. La rândul lui, Dinu, când a crescut, a început să-l ajute pe tata, iar acum a ajuns şi el pictor de biserici!...
- Ai amintiri pregnante din verile acelea ale copilăriei?
- Amintirile mele sunt pline de oameni şi întâmplări încă vii. Pe mine mă lăsau în sat, la vreo femeie, pe care o tocmeau să-mi poarte de grijă.
Îmi amintesc de tanti Manda, care avea un bărbat beţiv şi ea ducea toată casa în spinare. Era croitoreasă. Am găsit, de curând, printre hainele vechi, o fustiţă făcută de ea pentru mine, pe când aveam patru ani. Eram ca Maruca acum, fetiţa noastră. Mă iubea foarte mult, pentru că nu avea copii, şi atunci toată dragostea ei era spre mine. Altădată, pe la şase ani, am stat într-un sat din Ardeal, la o femeie care era socăciţă, făcea torturile şi prăjiturile pentru nunţi ori petreceri. Le priveam cu ochii măriţi de poftă şi aşteptam să-mi rămână un rest de cremă de lins de pe fundul castroanelor. Bărbatul ei, nenea Ioani, îmi făcea morişti din lemn, cu care alergam repede, repede, ca să se învârtă. Şi cum mi se strica una, imediat îmi făcea alta în loc. În fiecare vară mergeam în altă parte şi, fiind fată de pictor, eram văzută ca o fată de preot, cu mare vază în sat, mi se împlineau toate voile, ca nu cumva tata să se necăjească şi să nu aibă inspiraţie la pictură. Toamna, plecam cu mama şi cu fratele meu la Bucureşti, pentru că începeau şcolile. Uneori, tata mai lua ucenici sau ajutoare, dar toamna rămânea mai mult singur şi lucra până dădea frigul. Ne mărturisea acum, în anii din urmă, că a avut multe momente de singurătate, în care se ruga pentru ca Dumnezeu să-i dea putere şi inspiraţie în lucrul său. Uneori eram găzduiţi în casa parohială, ori la vreun credincios care-şi punea la dispoziţie casa. Îmi mai amintesc că într-un sat casa parohială era exact în cimitir: mă uitam seara pe geam şi vedeam umbrele crucilor crescând. Nu-mi era frică, eram prea mică pentru senzaţia asta, şi, oricum, peste zi, mă jucasem printre ele, în plin soare. O altă amintire frumoasă este dintr-un sat din Maramureş, Batargi. Duminica se ţinea joc la şopru, "ciupercă”, cum îi spuneau sătenii, un pavilion rotund din lemn. Acolo stăteau ceteraşii şi se făcea jocul. Fetele stăteau un pic mai încolo, rezemate de un gard, una lângă alta, ca rândunelele pe sârma de telegraf. Din "şopru”, feciorii le strigau, fluierându-le: "Tu, Ileană! Tu, Savetă!”. Şi ele mergeau la şopru, rumene ca focul, cu fustele înfoiate şi cu cămeşi pline de mărgele, să fie jucate. La final, le ridicau în braţe şi le pupau zgomotos pe obraji, iar ele chicoteau, ruşinate. Eu eram prin clasa a patra şi mă minunam de o aşa apropiere între băieţi şi fete. Mă uitam cu admiraţie la cele care se pregăteau să intre în joc, că numai de la 18 ani aveau voie, şi pentru asta îşi făceau cămăşi noi, cusute cu arnici, şi cu brâie şi mânecare bătute în mărgele. De la ele am deprins tehnica aceasta a ţeserii cu mărgele, fără ac. Stăteam ore în şir în grădină, aşezate pe un ţol, lucrând la cămăşi cu mărgele. Era prin '91-'92, lumea încă nu plecase la lucru în străinătate şi Maramureşul încă rezista în frumuseţea lui străveche, nedegradată.
Din dragoste şi de drag
- Mi-ai mărturisit că la tine dragul de muzică a venit odată cu dragostea. Cum s-a întâmplat?
- La 19 ani, după absolvirea Liceului Pedagogic, eram educatoare şi studentă la Filosofie, când l-am cunoscut pe Florin, şi el student la Sociologie, pe atunci. Ne-am îndrăgostit şi ne-am luat. Eu am părăsit grădiniţa, şi am urmat, tot din dragoste pentru copii şi lumea copilăriei, Universitatea Naţională de Actorie Teatru şi Cinematografie - secţia actori-păpuşari, apoi un master în regie de teatru. Florin ştia să cânte la fluier, eu mai ziceam cu glasul, pentru noi şi prieteni, pentru bucuria noastră. Mai învăţam umblând vara prin sate, după rapsozi bătrâni, într-un fel de "pelerinaj” etno-muzical, fără să fie propriu-zis o cercetare. Am trecut pe la un şir întreg de cobzari bătrâni, acum majoritatea duşi dintre noi, începând cu neîntrecutul Constantin Negel, din Botoşani. Am avut norocul de i-am mai apucat în viaţă pe unii dintre ei. În Vrancea a fost una dintre cele mai frumoase călătorii pe care le-am avut. Am ajuns la un cioban fluieraş, bucuros tare că i-am făcut fotografii şi care ne arăta bogăţia lor din cămară şi pod: nuci, pere uscate, putina plină cu brânză. Erau fericiţi că au de toate! Ce lume minunată! Apoi, Florin a început să lucreze în echipa de etnomuzicologi a cunoscutei cercetătoare Speranţa Rădulescu de la Muzeul Ţăranului Român şi a început să facă cercetare de teren în mod sistematic. Pe atunci trăia Irina Nicolau, etnolog de mare anvergură, din echipa lui Horia Bernea, cel care a repus bazele Muzeului Ţăranului Român după 1989. Ea m-a chemat să vin la muzeu, să facem un spectacol de teatru popular, "Marioara şi Vasilache”. Aşa a pornit atelierul meu de confecţionat păpuşi şi marionete pentru copii. Cu muzica mă întâlnisem întâi în copilărie, acasă, unde aveam pian şi am studiat câţiva ani, la fel ca fratele meu, iar mai apoi la liceul pedagogic, unde am studiat chitară clasică. Când Florin a avut ideea aceasta a înfiinţării unei formaţii de muzică veche, m-am reapropiat de muzică cu seriozitate şi am început să cânt la cobză şi instrumente de percuţie, studiind mai întâi cobza cu un rapsod bătrân din Vrancea, de la Năruja. La început, cântam şi cu vocea, dar după ce a intrat în grupul nostru Daniel Pop, l-am lăsat pe el la microfon. Ni s-a alăturat şi fratele meu, Dinu Petrescu, absolvent de Arte Plastice, care coboară de pe schelele din bisericile pe care le pictează, urmând tatei, anume ca să meargă cu noi în spectacole, ca percuţionist.
"Cu cobza şi daireaua, să v-arăt ce e maneaua!”
- Când a început oficial aventura formaţiei voastre de muzică veche, "Trei parale”? Cum v-aţi conturat repertoriul?
- În 2003, am debutat printr-un concert dat într-un anticariat. Eram doar noi doi, Florin cu fluierul, eu cu cobza şi glasul.
În 2004, ni s-a alăturat Dinu, iar în 2005, şi Daniel. Apoi repertoriul nostru a început să se contureze, observând că repertoriul urban vechi, al mahalalelor, al târgurilor, unde era o lume mai amestecată, mai pestriţă, avea un farmec nebun pentru public. Am început să studiem culegerea lui Anton Pann, "Spitalul Amorului”, şi de acolo, plus nişte cântări evreieşti, pe care Florin le culesese de la nişte bătrâni rapsozi din Moldova, am realizat materialul pentru primul album, "Bazar I”, lansat în 2006. A urmat al doilea, "Bazar II”, lansat la începutul verii acesteia. Proiectul s-a îmbunătăţit, s-a rafinat. Ne-am dorit de mai multă vreme să avem o vioară în formaţie, este un instrument important pentru ceea ce facem noi, şi pentru asta l-am găsit pe violonistul Mihai Balabaş, prin nişte prieteni comuni. A fost prezent pe ultimul disc, la înregistrarea a două piese, din când în când este alături de noi şi în concerte, sperăm să avem o colaborare cât mai lungă şi mai frumoasă. Răspundem chemărilor în concerte care ni se fac pentru a promova noul nostru album. În mai, am avut un spectacol original de muzică evreiască tradiţională în compania a doi muzicieni evrei. De curând ne-am întors din Germania, de la un eveniment desfăşurat sub egida Institutului Cultural Român, unde am avut, cred, cel mai bine primit concert din străinătate al nostru, iar în ţară, am fost la Hunedoara, pe 13 iulie vom fi la Râşnov şi apoi, pe 15, la Miercurea-Ciuc, unde vom participa la un festival de muzică veche.
Întins leneş pe divan...
- Părerile exprimate pe site-ul formaţiei "Trei parale”, după concertele voastre, se referă la faptul că muzica pe care o faceţi te scoate din timpul modern şi te trimite într-o vreme a unei vieţi tihnite, de o lentoare orientală, a iubirilor întreţinute cu vorbe dulci. Cum reuşiţi vraja aceasta, a întoarcerii în timp?
- Într-un fel sau altul, muzica are capacitatea aceasta de a depăşi şi timpul, şi contextul social care i-a dat naştere. Chiar dacă lumea de azi nu mai trăieşte după regulile curţilor boiereşti, se poate bucura de muzica ce se cânta atunci, tocmai pentru că este interesată de propriile rădăcini. Cât despre noi, ne sustragem cât putem ritmurilor moderne, ne dăm răgaz pentru linişte şi familie, dar şi pentru prieteni, nu avem televizor în casă, dar ţinem legătura cu lumea prin calculator, comunicăm mult pe net. Însă, nici pe departe nu stăm pe rogojină la umbră, la o narghilea şi la o dulceaţă, ori o cafea turcească cu apă rece. Nu mai e timp, nu mai sunt timpurile! Din alt punct de vedere, ceea ce facem noi este şi un demers de reconstituire a unor muzici tradiţionale pierdute, un curent alimentat în toată Europa, numit "revivalism”. Acolo există astfel de încercări de multă vreme, tocmai pentru că ei nu mai au nici fărâmă din astfel de muzici, cum la noi încă mai există.
"Trei Parale” asta înseamnă: că ne ocupăm de muzicile abandonate, părăsite, ajunse de "trei parale”! Cu osteneala noastră constantă de nouă ani, cred că acum muzica veche face, totuşi, ceva mai multe parale! Iar acesta e numai şi numai meritul lui Florin: el a construit proiectul, el e "creierul” formaţiei.
- Spune drept: te-ai implicat în "Trei Parale” numai de dragul soţului tău, sau a început să-ţi placă şi ţie să cânţi?
- "Trei Parale” ne-a unit foarte mult şi ca familie, pe mine şi pe Florin. A fost ca şi copilul nostru, ivit în lume înainte de Maruca, fiica noastră. Maruca cântă şi ea foarte bine, are o voce foarte puternică şi expresivă, pentru vârsta ei. Dar nu cântă decât când vrea ea, ori când o tentează să încerce fluierele lui Florin, sau cobza mea. Cumva, eu şi Florin am crescut împreună, ne-am luat de tineri, dar faptul că suntem tot timpul în mişcare şi în căutare, că avem aceleaşi preocupări şi lucrăm în acelaşi loc, că facem proiecte şi le dezvoltăm împreună, ne fereşte de plictiseala de care se plâng alte cupluri. Împărţim "şefiile”: eu sunt şefa acasă, iar Florin la "Trei Parale”.
http://www.formula-as.ro/2012/1028/lumea-romaneasca-24/cu-cobza-si-daire...
Comentarii