ION LUCA CARAGIALE a murit prea devreme

Acum mai bine de un secol, la 9 iunie 1912, se stingea din viaţă cel care avea să fie socotit drept cel mai mare dramaturg român. ION LUCA CARAGIALE, autorul nemuritoarelor ”D`ale carnavalului”, ”O scrisoare pierdută” sau ”O noapte furtunoasă”, a murit la Berlin, la vârsta de 60 de ani. ION LUCA CARAGIALE a murit prea devreme. Nu ne permitem să trecem cu vederea peste faptele Trahanachilor, Cațavencilor, Mitelor, Bibicilor, Miticilor, Mangafalelor, Mamitelor și așa mai departe.

"Cum trebuia să se prezinte la Caragiale oricine, așa s-a prezentat și moartea. Fără anunțare. Fără multe preambuluri și, dacă ar fi avut vreme să o salute, Caragiale desigur ca i-ar fi adresat o ironie".

“Într-o dimineață, Caragiale n-a apărut în salon să asculte o fuga de Bach. Am lucrat singură (…) și am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor. (...) Dintr-odată, un țipăt a sfâșiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsa de frica și m-am îndreptat spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă. El, alunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispata pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui (Alexandrina Burelly ¬ n.r.) îl privea. (…) Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esența în spațiu, verb fără adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud.' (Din Cella Delavrancea “Scrieri', editura Eminescu, 1982)

Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi, spune în “Din amintirile mele despre tata': “(...) În scrierile tatii regăsesc multe din obiceiurile și întâmplările din viata lui. Farfuriile cu «dunga conabie», din «Două loturi», au existat cu adevărat la noi în casă la București. Mama era foarte gospodină și-și îmbogățea averea casnică prin schimburi în natura cu chivuțele. Când tata cauta vreo haina veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune și nu știi ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârșea cu glume și râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuția se transforma în adevărată tragedie, exact ca în nuvelă.'

Octavian Goga a scris “A murit Caragiale', în Precursori: “Când am citit că s-a prăbușit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit și nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morții lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneții, sau un Caragiale cu mâinile încrucișate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pământul cu ei?... Cum să se împace cu repausul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat și sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?... Rămâi înfrânt, prostit, ți se moaie brațele... Te cuprinde în mreaja lui gândul zădărniciei tuturor celor omenești, te supune un dezgust de materia urâtă, de carnea care ne ține în stăpânirea ei... Îți vine parcă să-ți frângi în două condeiul și să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică... La ce e toată goana asta chinuitoare, când ursita nu acordă niciun privilegiu celor aleși, când domnesc pe de-antregul aceleași legi, când și Caragiale a putut să moară. L-au îngropat și i se va topi țărâna... vremea va trece... vor veni oameni învățați să-i cântărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărțile, să scrie studii cu adnotații despre Conul Leonida sau Cațavencu... Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i fac un monument la Bellu...
Noi însă, care am avut norocul să-l vedem și să-l auzim, vom rămânea toată viața stăpâniți de senzația că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbație cosmică. Cu cât va trece vremea, va crește tot mai mult silueta lui și vom rămânea totdeauna vrăjiți de farmecul celui mai luminat creier românesc. Îi vom spune poveștile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende și personalitatea lui va lua proporții mitice. Generațiile viitoare nici nu vor putea înțelege dacă din strălucirea unei minți s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare...”

Caragiale a fost îngropat pe 22 noiembrie 1912, în cimitirul Bellu. La căpătâiul marelui dispărut, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea a spus: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată”.

Știri Atheneum: