Troţki. Tragedia familiei (prima parte)

Trotki si fiica sa, Nina, in 1915

Rudele apropiate ale lui Troţki au privit cu bucurie ascensiunea lui meteorică. Până în 1923, cea mai vagă legătură cu clanul Bronştein-Troţki sau cu rudele acestuia era un motiv de mândrie pentru tinerii revoluţionari care aveau sentimentul că gravitează în jurul unui personaj măreţ. Ulterior, aproape întreaga familie a lui Troţki şi toţi cei care îi erau dragi aveau să fie nimiciţi direct sau indirect din ordinul lui Stalin.

Fiicele lui Troţki, Nina şi Zina, au făcut tot posibilul pentru a-l apăra pe tatăl lor atunci când presa a  început să-l atace. I-au cerut foarte rar sprijin financiar, deşi au dus tot timpul un trai modest. Cele două familii ale lui – ambele fiice de la prima soţie, Alexandra Sokolovskaia, şi cei doi fii de la cea de-a doua, Natalia Sedova – au reprezentat drama personală a lui Troţki. Ambele soţii nutreau o puternică aversiune una faţă de cealaltă, iar el trebuia să manifeste foarte mult tact pentru a evita izbucnirile violente dintre ele. Îşi amintea din când în când să trimită câte o felicitare de ziua de naştere a fiicelor sale, dar, practic, nu a contribuit cu nimic la creşterea lor. Cu toate acestea, fetele nutreau un puternic sentiment de mândrie faţă de faimosul lor tată, amestecat însă cu unele resentimente faţă de ambii părinţi pentru situaţia lor ambiguă şi pentru complexul de inferioritate pe care îl resimţeau din această cauză.

Sora mai mică, Nina, a murit în iunie 1928, pe când Troţki era în exil la Alma-Ata. Abia împlinise 26 de ani. Soţul ei, Nevelson, fusese deja arestat şi până la urmă avea să fie împuşcat. Nina n-a primit niciun ajutor de la nimeni altcineva în afară de sora ei. Stigmatizată din cauza tatălui său rebel, avea să moară în scurt timp, deşi tuberculoza ei o “salvase” , fără îndoială, de închisoare şi de gulag. După toate probabilităţile, fiica ei, Volina, a rămas cu bunica, dar când Sokolovskaia, la rândul ei, a fost arestată, copilul a dispărut fără urmă. Troţki a aflat de moartea fiicei sale abia la câteva săptămâni după ce se produsese şi a fost profund îndurerat când şi-a dat seama că înfrângerea lui politică îi grăbise sfârşitul. Fiica lui mai mare îi trimisese o telegramă: “Nina te strigă tot timpul, căci speră că, dacă te va vedea, se va simţi mai bine.” Telegrama a ajuns la 73 de zile după ce a fost trimisă. Moartea Ninei marca începutul unei serii întregi de decese în familia lui Troţki.

Zinaida, în braţele căreia murise Nina, a fost foarte afectată de schimbarea dramatică survenită în viaţa ei de familie, de exilul tatălui, de arestarea soţului ei, Platon Volkov, de moartea surorii, de boala fiului şi de mizeria vieţii sale de zi cu zi. Şi de parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, şi ea era bolnavă de tuberculoză. A început să facă eforturi pentru a ajunge la Troţki, în Turcia. După un lung şir de suferinţe şi umiliri, a reuşit să obţină aprobarea, astfel că la începutul anului 1931 a sosit la Prinkipo, împreună cu fiul său. Între timp, începuse să dea semne clare de instabilitate psihică, căci în ultimii ani tăise, la fel ca şi sora ei, într-o stare de permanentă teroare psihică. Pe lângă faptul că era bolnavă de tuberculoză, avea stări depresive şi suferea de anxietate. Îi era dor de fiica pe care o lăsase la Moscova şi nu ştia ce se întâmplase cu soţul ei. Simţea că îşi împovărează tatăl cu prezenţa ei.

A stat cu el la Prinkipo 10 luni, dar în tot acest timp nu s-a stabilit nicio relaţie apropiată între ei. Zina era dispusă să îl ajute în activitatea politică, dar Troţki, conştient de faptul că într-o zi va trebui să se întoarcă la fiica ei, în Rusia, a menajat-o, neamestecând-o în treburile lui. Mai mult chiar, în ciuda eforturilor sale, aversiunea abia disimulată dintre fiica lui şi cea de-a doua soţie a agravat lucrurile. Zina, simţind că nu este nici iubită, nici binevenită, încerca să concureze cu mama vitregă pentru a câştiga afecţiunea tatălui ei, ceea ce făcea ca atmosfera din casă să devină insuportabilă. În cele din urmă, Zina a acceptat sfatul tatălui ei de a se duce la tratament în Germania, la Berlin, şi după insisteţe îndelungi din partea lui, şi-a lăsat aici fiul, pe Seva, în vârstă de şase ani, şi a plecat în capitala Germaniei.

În vreo zece scrisori, Lev i-a vorbit tatălui său despre sora lui vitregă:

“Zina are multe amintiri şi pomeneşte adesea despre moartea Ninei… Spera că o să-i scrii câteva rânduri… Este mai deprimată ca oricând. Nu o atacă pe mama [Natalia], dar presupune că din cauza ei nu poţi să-i scrii. Zina este foarte necăjită, arată distrusă. Mi-e foarte, foarte milă de ea. Îmi face rău s-o privesc.”

În nici una din arhivele în care sunt păstrate documentele lui Troţki nu am găsit nici măcar ciorna vreunei scrisori adresate chinuitei sale fiice. Poate că, dacă i-ar fi scris, viaţa ei nu s-ar fi încheiat aşa de tragic, dar duritatea lui faţă de ea s-a dovedit insuportabilă. Tatăl şi fiica erau despărţiţi printr-o barieră de incompatibilitate pe care el, ca părinte, ar fi trebuit să încerce măcar să o depăşescă. Poate că inima îi fusese înăsprită de revoluţie sau poate că părăsindu-şi prima soţie atât de curând, nu a reuşit să-şi dezvolte sentimente paterne faţă de fiicele sale.

Zina dorea să se întoarcă acasă, la fiica ei, Alexandra, şi la soţul ei, aflat pe atunci în exil. În ciuda faptului că Troţki a înlesnit întoarcerea fiului ei, Seva (Vsevolod), la Berlin, deprimarea Zinei s-a accentuat. Nu a mai putut suporta şi ultima lovitură: la insistenţele ambasadei sovietice, la numai o săptămână după sosirea lui Seva, poliţia germană le-a ordonat Zinei şi fiului ei să părăsească Berlinul. Nu avea paşaport, nu avea bani. Unde să se ducă? La 5 ianuarie 1933, l-a lăsat pe Seva cu nişte vecini, apoi a dat drumul la gaze în apartamentul său. Abia împlinise 30 de ani.

 

sursa: Dmitri Volkogonov, Troţki. Eternul Radical, trad. Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1996, pag. 350-353

http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/08/27/trotki-tragedia-familiei...

 

Știri Atheneum: