Gericault

Gericault

”La Luvru, mi-am dat seama ce puțini privesc Pluta Meduzei fără să amestece pictura cu povestea ei. Vizitatorii văd în ea catastrofa de odinioară, pictată, și trec mai departe.

La fel am făcut și eu privindu-l pe Gericault în autoportretul în care seamănă cu Byron, tânăr, impetuos, romantic. Aureola tragică a destinului său mă împiedică să văd altceva decât drama sa, de artist secerat de moarte brutal, prematur, la mai puțin de treizeci și trei de ani, când încă studia, își căuta un drum, încă își asimila influențele; drama unui artist hărăzit unor mari promisiuni, dar care, înainte de a muri, regreta, cu o răscolitoare modestie, că n-a apucat să picteze nimic din ce a vrut.

Iubea pictura și caii. Îi plăcea să frecventeze manejurile, cursele de cai să se afle în societatea grăjdarilor și jocheilor. Primele sale schițe au fost studii de cai. Primul tablou expus la Salon înfățișa un ofițer călare. La Roma s-a documentat pentru a picta cursele de cai liberi, adică, fără călăreți. Din întreaga natură nu l-a pasionat ceva mai mult decât caii. Motivul cel mai drag, obsedant, din pictura lui nu putea fi altul: un bărbat gol, tânăr și frumos, stăpânind un cal în plin efort. Și soarta a vrut ca moartea însăși să nu-i vină din altă parte. La treizeci și doi de ani, Gericault a căzut de pe un cal furios. După aproape un an de imobilizare la pat și mai multe operații teribile, înceta din viață, doborât, revoltător, de o moarte care–l pândise cuibărită în chiar pasiunea lui.

Întâmplarea avrut să aflu mai târziu părerile lui Michelet care l-a iubit și îl vede angajat într-o cursă spre moarte. Gericault, ne atrage atenția el, e fascinat nu numai de cai. E fascinat de condamnații la moarte, de naufragii, de ultima privire pe care o aruncă lumii condamnatul, cu ochii  aiintii în ol, fără să observe nici călăul, nici preotul. Poate că și această viziune e tributară legendei , e ea însăși legenda unui tânăr frumos, seducător, răsfățat de zei și de prieteni, în dialog neîncetat cu pericolul, răbindu-se să ajungă la porțile morții, însă Michelet m-a făcut să mă uit la chipul lui Gericault. Tânărul pictor care nu vrea să se instaleze în înșelătoarea securitate a timpului și care nu va deveni niciodată, prin vârstă, ”Domnul Gericault” e impetuos, are, evident, vehemența vieții, a pasiunilor, e un senzual, dar dece nici un licăr de fericire nu există pe această față serioasă? Își presimte destinul? Caii lui își rup căpăstrul, ca să fugă, înfricoșați și sălbateci, excitați parcă ei înșiși de întâlnirea cu moartea ce nu poate fi evitată.

Multă vreme cei care l-au cunoscut pe Gericault n-au putut vorbi despre el decât cu lacrimi în ochi. Sute de anecdote, adevărate sau nu, mii de amănunte pitorești au început să-i coloreze biografia. A fost amestecată și dragostea în drama acestui destin mutilat. Iar legenda și-a avut partea ei bună. A forțat porțile Luvrului.

”E mai mult decât un pictor, e un mit” poate deveni totuși lesne ”e mai puțin decât un pictor, e un mit”. Gericault este nu numai aureolat de legendă, ci și, în parte, sufocat de ea. Amintindu-mi cât de târziu am descoperit că Pluta Meduzei nu e un tablou lipsit de speranță, mă întreb dacă nu cumva legenda devoră alt capăt decât uitarea. Și dacă nu cumva lumina excesivă nu e o altfel de noapte. ”

(Octavian Paler, Cursa spre moarte)