Mesajele mintii

Mesajele mintii

 

 

Despre  Caliopi Dicu ştiu că a reuşit să publice mai mult prin afara ţării decât în patria natală, că a câştigat locul IV la Concursul Hemingway din Italia în 2009 cu poeziile traduse chiar de ea deşi cunosc faptul că nu stăpâneşte bine limba italiană.

Poezia Caliopiei Dicu se remarcă prin filozofia proprie de viaţă care tinde către absolut, către astral, încearca să-şi construiască o fundaţie eternă. Printre întrebările şi răspunsurile formulate cu mare măiestrie în arta cuvântului autoarea vădeşte o viziune plastică asupra a tot ceea ce întâlneşte peste zi şi peste noapte în marea ei peregrinare de pe pământ. Îşi sfătuieşte muzul universal să participe alături de ea la cunoaşterea esenţei, a sufletului colorat venit cu un scop precis ca să înveţe “lecţiile karmice” în drumul ei către nemurire. Se află într-o luptă permanentă cu sinele predestinat, cu timpul care scapă din aura lui şi amână totul parcă mai repede decât oricând, poeta conştientizează fără măsurători ce se întâmplă în existenţa sa lăuntrică.

Ne întrebăm şi noi dacă în nemărginita iubire pentru cuvântul veşnic neterminat, divinitatea îi va lămuri temerile şi-i va întări starea sufletească pentru a atinge toate întâmplările neîntâmplătoare pe care şi le doreşte cu fervoare poeta. Frământările interioare, acceptate, o ajută să-şi modeleze cumva propriul eu în vederea înălţării spiritului. Din viaţa cotidiană surprinde, descoperă că lumea are o cu totul altă faţetă, că personajele adesea abundă de ipocrizie, că nu toţi sunt egali decât în faţa morţii. Parodiază cumva destul de incisiv cum dealtfel şi judecă uneori semenii care gravitează în jurul unei vieţi anoste şi lipsită de pro-funzime, de formă şi fond. Viaţa trebuie trăită din plin, la cote înalte nu ca o molie care lâncezeşte la bec. Metaforele au o ţesătură fină plină de vervă, sunt “nopţile pe care le împarte uneori cu lumea”, are o viziune transparentă la tot ceea ce a cules imaginar sau poate prea real în vâl-toarea vieţii. Cititorul nu rămâne indiferent la spontaneitatea autoarei care foloseşte cuvinte alambicate foarte degajate cu o tentă excentrică de divagare de la subiect. Subliniază disonanţa între lumea cotidiană şi lumea cu care vibrează pentru că “aşa trebuie să fie”. Primeşte şi trans-mite, mesaje “cu cod sau fără cod”, “mesajele minţii”, venite din Univers. Are darul de a comunica, de a se face înţeleasă, aşa în goana ei pentru că timpul o devastează, se dovedeşte a-i fi “cel mai mare duşman”.

Sfaturile uşor ironice emise de către autoare sunt juste, căile care duc la cunoaştere sunt larg deschise pentru cine doreşte să cuprindă viaţa în toate formele şi imixtiunile creaţiei divine. Detestă “umbrele mergătoare” pentru că o dezorientează practic. Posedă o percepţie directă a simţurilor celui în suferinţă, captează toate sentimentele la prima impresie foarte clară şi complexă pe care o redă cu o adevărata măiestrie.

Volumul de faţă ne dezvăluie o parte din sufletul scriitoarei Caliopi Dicu care suferă, vorbeşte cu îngerii, ajunge pe cele mai înalte culmi apoi coboară încet pentru a împărtăşi cu o sugestivitate extra-ordinară  imaginile create la nivel conştient sau inconştient pentru că trecutul şi viitorul sunt două elemente distincte care ne întocmesc jurnalul sau mai bine spus ne scriu de la un capăt la celălalt viaţa, ca “un contract” cum ar spune autoarea. Concepţia ei poetică se formează prin ascultarea eului împletit cu gândurile pe care le exprimă sincer şi debordant într-o lume răguşită de atâta ignoranţă şi toleranţă în exces. Totul se-nvârte într-un cerc vicios unde “cuvintele-şi trăiesc apoca-lipsa”, unde se improvizează detestabil pentru gustul incert al lumii con-temporane. O saturaţie de plăceri carnale, sentimente iluzorii croite pe fugă din ambiţii deşarte şi nedezminţite stau la temelia unei societăţi decăzute cu ceva timp în urmă când s-a adoptat “legea stării de vis authentic”. Bugetul sentimentelor e din ce în ce mai sărac şi, culmea, nu se mai înscrie nimeni. Se încep multe lucruri la care se renunţă pentru a începe altele cu aceeaşi soartă. Multe iubiri începute rămân flirt. Autoa-rea focalizează realitatea autohtonă şi încearcă să se defuleze pe tărâ-muri cât mai imposibile pentru o perspectivă (atât a ei cât şi a celor dragi), “de inversare a viitorului” de la obiect la oglindă – distanţa care primeşte reflexia ideei - spaţial inversă.

Subtilitatea poetică este rezultatul temperamentului poetei de   a-şi păstra scopul premeditat de către divinitate, desigur, fără pată de subiectivism.

Petre Bărbulescu