Cornelia Păun Heinzel :  “Paiaţe şi Căpcăunul, directori din lumea a

 

patra ai Colegiului “Vodă prin lobodă” sau “Confesiunile lui Vodă”

 

din ciclul de povestiri “Vivant professores!”

ediţie revizuită 

Ilustrul voievod şi om de cultură îşi privi trist chipul său frumos din ghips vopsit în auriu strălucitor, sfărâmat în mii de fărâmiţe, pletele sale bogate, presărate în bucăţi, pe florile covorului persan grena şi se gândi că rezistase prea mult condiţiilor vitrege, în care sălăşluia de cincisprezece ani. Se gândi, că nu s-a dărâmat, sub acordurile puternice ale manelelor, ce răsunau asurzitor, stereo, din boxele elevilor, aduse de către aceştia de acasă, în timp ce şoldurile vânjoase ale fetelor tuciurii, loveau cu frenezie, înaltul soclu de peste un metru, postat deasupra primului grup de scări, pe care el trona maiestuos.

 

Medită îngândurat că a îndurat cu stoicism grupul de ”trotinagii”, care circulau vertiginos - pe holurile colegiului şi în sălile de clasă, în pauze şi chiar în timpul orelor - cu trotinetele metalice. Ştia că nu a fost distrus nici măcar de skateboard-urile jucăuşe, manevrate haotic de turbulenţii elevi, cocoţaţi pe ele. Spectacolul depăşea cu mult cel din filme, existent, în unităţile şcolare din ghetourile negrilor, care măcar au bunul simţ de a-şi lăsa totuşi la intrare, în dulapurile de pe coridoare, aceste mijloace de locomoţie inedite, care desigur nu aveau ce căuta într-o unitate de învăţământ.

 

“Doamne, ce bine că nu erau astfel de elevi pe vremea mea ! Ar fi venit cu siguranţă călare pe cal, pe iapă, pe măgar şi ar fi dat şi nişte ture în incinta colegiului, ca cei actuali, aflaţi pe trotinete sau pe skateboard.

 

Am rezistat cu vitejie, chiar şi când a apărut în faţa mea o arătare stranie, ca o paiaţă, cu părul vopsit roşu intens, sculat drept în sus, ca o perie sârmoasă, o figură slabă, cu pantalonii trei sferturi şi tricou dungat şi nici când aceasta a venit costumată complet în rochie de piele de capră, vopsită în roşu, mulată pe corp şi exagerat de scurtă pentru o femeie de vârsta sa. Era doamna director Mărgărinta Paiaţe. Femeia, din 1990 făcuse cu zel trotuarul, ani la rândul, prin Germania şi Italia. După ce a fost alungată şi urcată în avion spre lumea a patra, revenită în ţară se angajă la videochat-uri erotice, să se dezbrace pentru bani. Acolo, cunoscu o veterană în domeniu -  practica această meserie încă din adolescenţă - care îi propuse un post de cadru didactic şi să fie mâna dreaptă a tatălui său, director de colegiu. Paiaţe se gândi că îi trebuie o diplomă. Constată că, de când revenise în ţară, aproape toţi oamenii pe care îi cunoştea, deveniseră licenţiaţi.

 

 Mărgărinta a găsit ca soluţie, varianta cea mai ieftină posibil – o “Facultate de Biologie”, unde nu mai dorea nimeni să meargă şi la care nu trebuia să înveţe nimic, pentru a obţine licenţa într-un astfel de domeniu. Restul banilor câştigaţi în Europa şi cei primiţi, ca să nu se mai întoarcă vreodată acolo, îi folosi pentru plata postului didactic. Când era elevă, Mărgărinta nu putea învăţa deloc, de abia trecea clasa, fiind apreciată de profesorii săi, ca fiind cu intelect redus. Studiase la “Şcoala specială pentru elevii cu deficienţe mintale medii”. Competenţele deţinute de femeie, dovedite de-a lungul vieţii sale, au recomandat-o însă, acum,pentru a ocupa postul de director adjunct, la un colegiu de elită din capitală, fiind selectată cu succes în vestitul program “Prostul satului”, prin care putea să-şi susţină simultan toate gradele didactice, împreună cu titularizarea pe post, fără concurs.

 

Mărgărintei îi părea însă rău că a fost mai isteaţăca Regina Fuşerai, verişoara sa - absolventă a “Şcolii speciale pentru elevii cu deficienţe mintale grave” şi care nu era bună de nimic, nici măcar să se prostitueze - pentru că atunci ar fi fost racolată, în programul educativ universitar “The Best Idiot” şi ar fi devenit ca aceasta, profesor universitar, cu şanse mari de promovare în viitor, într-o funcţie de conducere -ca şef de catedră, pe postul de decan sau chiar de rector.

 

“Dar”, gândi femeia “trebuia să dovedeşti şi alte competenţe obligatorii, pentru a fi selectat în aceste programe de succes: o răutăte fără margini şi o ticăloşie fără limite. Iar a fi puţin nebun sau un pic dereglat sexual reprezintă atuuri valoroase. La pachet cu celelalte numiri, pe bani, Paiaţe a primit şi funcţia de metodist, gratuit, deşi femeia nu ştia ce este aceea o lecţie. Nu o interesa acest lucru şi oricum  înţelegea totul greşit. Mărgărinta credea că inspecţia constă în plata unei sume de bani, pentru că ea aşa procedase şi nimeni nu putea să îi dovedească contrariul, deoarece spunea: “Eu am numirea de metodist şi eu decid. Sunt şi directoarea adjunctă a unui colegiu ! ”.

 

“Ce bine şi uşor este să fii în ziua de astăzi cadru didactic”, gândea Paiaţe fericită.  “Fostele mele profesoare, ce încrezute erau, ce aere îşi dădeau. Ele spuneau că au studiat mult şi din greu, iar mie îmi spuneau mereu că nu am minte, că nu pot învăţa. Dar, nici nu trebuie aşa ceva. Uite, că aşa proastă cum sunt, acum sunt mare directoare şi inspectez eu profesoarele. Şi nu a trebuit, nici să învăţ ceva, vreodată. Cât e ziulica de lungă, mă gândesc, ce rochiţele şi ce pantofiori la modă îmi voi cumpăra în zilele următoare. Că acum, am salariul mare de director şi nu are importanţă că nu am vechime în muncă.  Mai aştept şi daruri de la câte un părinte, care vrea ca odrasla sa să aibă numai note de zece, chiar dacă acesta nu ştie nimic. Nu doreşte să-i înveţe carte copilul. A văzut că învăţătura este degeaba în ziua de azi. Că nu mai contează, decât ce este scris pe hârtie, nu ce este în capul omului. Inteligenţa, cinstea, hărnicia, munca, nu mai au nicio valoare”.

 

“Nu m-am speriat ” gândi Vodă retrospectiv “nici când l-am văzut chiar pe directorul plin, o mogâldeaţă pitică, cu pielea închisă la culoare şi picioarele deformate, încât parcă sărea cu acestea, când mergea, întrucât mi-a adus aminte de copilăria mea trăită în preajma sultanului şi de piticul care-l distra zilnic pe acesta. Asemeni lui, Mişulică Jenică Săndel Jănel Căpcăunul trecea rapid de la atitudinea unui stăpân crud, care urlă la supuşi, la cel al unui cerşetor umil, care se smiorcăie cerând iertare. Nu m-am înfricoşat, nici când m-am trezit instantaneu, cu el, în faţa mea. Aspectul său este marcatde răutate, de furtişaguri, de activităţi ilegale, pe care Căpcăunul le-a desfăşurat dintotdeauna. Ştie să fie viclean, să se prefacă, să cerşească bani, aşa cum făcuse în Germania şi Italia, să înşele ca nimeni altul, cum experimentase în Elveţia şi Suedia, dar nu cunoaşte ce este respectul faţă de oameni, pentru că nu a fost învăţat niciodată de cineva acest lucru. Totul este la el bătaie de joc. Parcă robii pe care i-am cunoscut eu, de-a lungul vieţii mele, păreau oameni mai cinstiţi, comparativ cu Mişulică Săndel, care nu respectă nici măcar ministrul, care a lăudat nişte copii din liceul său, la o expoziţie şi i-a făcut criză, deşi nici el nu îşi amintea cine era ministrul atunci când elevii săi nu au fost primiţi în audienţă.

 

 De altfel, Căpcăunul şi Paiaţe au transformat colegiul meu, din lumea a patra, într-un adevărat Berevoeşti, actual, locul binecunoscut de toţi, cei din lumea a patra, în care foştii sclavi din epoca mea au devenit în epoca actuală stăpâni de sclavi , dar mult mai nemiloşi, mai înfiorători, pentru că schingiuiau cu cruzime, omorau, torturau cu sadism şi cu plăcere bolnavă, pe bieţii oameni naivi, deveniţi sclavii lor – aflaţi în căutarea unui loc de muncă - prin înşelăciune sau prin excrocare”.

 

“Aproape toate actele de violenţă din unităţile de învăţământ sunt provocate, conduse chiar de managerii educaţionali”, cugeta filozofic Mişulică Săndel, îmbrăcat, ca de obicei cu un costum gri - lung până la genunchi şi cu mânecile depăşind cu mult vârful degetelor, de parcă ar fi fost de căpătat - peste o cămaşă mototolită, cu dungi groase albe şi magenta. „Noi, directorii îi învăţăm de mici pe copii să fie ticăloşi şi violenţi între ei, dar în special cu profesorii nedoriţi. Nu am trecut degeaba vestitul test de inteligenţă “Ce are măgarul sub coadă?”, care presupune performanţa de a înţelege şi a interpreta totul greşit - legi, ordonanţe, texte... Noi suntem cei care incităm copiii la violenţă asupra tuturor. Noi ştim că, de obicei, actele de agresiune ale elevilor sunt făcute la comanda directorilor. Elevii nu ar avea curaj să le facă singuri. Chiar eu, însumi, i-am pus pe elevii mei, să o pulverizeze pe faţă, cu stingătorul de incendii, pe bătrâna profesoară de desen, care a rezistat eroic tuturor vicisitudinilor regizate de mine şi nu s-a lăsat, cu una cu doua, să renunţe la post, ca profesorii tineri, care, după ce au obţinut concursul cu notă mare, se sperie de moarte la prima şicană şi fug rupând pământul din colegiu, pentru a-mi rămâne mie salariile acestora, până la sfârşitul anului. Câţi şi-au părăsit postul de frică...”.

 

Iar Vodă îşi  continuă plin de tristeţe fluxul gândurilor sale:

 

“Am fost înspăimântat, asemeni locuitorilor din vilele vecine aşezământului, agresaţi permanent de elevii liceului, care le sparg geamurile locuinţelor, conductele de gaz sau de apă, retează cu voioşie cablurile electrice, rup florile, plantele şi crengile arborilor din grădini, chinuie câinii şi pisicile din curţi, dau foc distrându-se. Ultima dată, aceştia au făcut-o zilele trecute, chiar în incinta colegiului, în laboratorul de chimie. Toaletele noi şi moderne, proaspăt construite au fost vitregite de toate uşile de la intrare, care au fost smulse şi aruncate, nu se ştie unde, iar pereţii acestora măzgăliţi în mod oribil.

 

Oamenii au încercat să reclame la cineva, dar nu au rezolvat nimic. Atunci au ajuns la concluzia, că trebuie să-şi facă singuri dreptate:

 

- Ne-au stricat instalaţii de sute de milioane. Dacă vedem elevii în curte,le dăm cu bolovanii în cap, au transmis ei, directorilor colegiului.

 

Elevii nu puteau fi liniştiţi, pentru că aşa erau obişnuiţi. Unii s-au dus şi au continuat să distrugă câte ceva din obiectele celor din jurul şcolii. Şi unul a luat o piatră în cap. Vecinii au reacţionat aşa cum au promis. Directorii au luat atunci măsuri urgente, conform capacităţilor lor mentale, modului lor inteligent de a gândi. Paiaţe a început prin staţia radio a colegiului, să emită în fiecare pauză, avertismente disperate :

 

• Nu ieşiţi în curte, că vă omoarăăăăăă ! Dar, nu o asculta nimeni.

 

Am privit neputincios şi cu ruşine, cum călătorii mijloacelor de transport, în care urcă de obicei elevii colegiului sunt atât de stresaţi de violenţa acestora, încât de multe ori îi dau jos din tramvai sau troleibuz. Cei care locuiesc în apropiere, adică în zona “Piaţa Şmenii”, căţăraţi pe trotinete sau skateboard-uri, jonglând periculos printre maşini sunt înjuraţi cu foc de şoferii, care circulă cu autoturismele sau cu autobuzele pe acest teritoriu, speriaţi că  i-ar putea accidenta.

 

Noroc că elevii din clasele mai mari nu prea trec pe la şcoală. Vin doar câte doi din fiecare clasă. Şi atunci, nici nu fac ore, că nu au cu cine. Dar toţi au zece la purtare. Căpcăunu le cere taxe, pentru faptul că nu trebuie să frecventeze colegiul şi îi obligă să se mediteze cu profesoarele din colegiu. Majoritatea au numai note de zece, la toate materiile şi primesc şi burse de merit. Săndel Jănel le cere bani pentru promovarea anului, cu succes, la toate disciplinele şi desigur, pentru trecerea examenelor finale, cu note mari. Doar se pot folosi cu succes metodele noi în învăţământ, aplicate de la introducerea camerelor de luat vederi, ca binecunoscutele: “metoda tufişului plimbător” – care constă în faptul că, directorul numeşte un profesor - pe care il dotează cu planşe, pe care sunt scrise rezolvările subiectelor - care se va camufla într-un tufiş din grădină, pentru a se deplasa cu acesta prin faţa ferestrelor claselor, în care îl aşteaptă elevii să copieze; “metoda maimuţa prin copaci” - prin care este numit un cadru didactic cu abilităţi sportive, care se va căţăra în arborii crescuţi în faţa ferestrelor claselor şi va ţine întinse panourile cu rezolvările, pentru a copia candidaţii la examene; “metoda dulapului mergător” – prin care profesorul desemnat este introdus într-un dulap din clasă, căruia i-a fost scoasă placa de jos, pentru ca profesorul să poată atinge cu picioarele direct podeaua şi să poată să se deplasa astfel cu dulap cu tot. În acest timp, profesorul scrie cu zel rezolvările subiectelor pe tablă, cu creta şi se şi deplasează, de-a lungul tablei. Metoda necesită însă dereglarea sistemului de sonorizare, pentru a nu se auzi zgomotele produse de aceste activităţi intense. Pentru elevii foarte bogaţi se pot realiza transmisii prin aparatură sofisticată, cumpărată chiar de la Săndel. Dar cea mai des utilizată metodă este clasica “Pană de curent”, la care elevii concurenţi pot copia la examen, fără nicio jenă, fără niciun stres, dacă au condiţiile îndeplinite, adică dacă au plătit bineânţeles Căpcăunului, banii ceruţi de acesta, pentru absolvire. Şi profesoarele colegiului contribuie cu vârf şi îndesat la plata datoriilor la bancă ale directorului, pentru postul deţinut în liceu.

 

Mişulică Săndel Jănel Căpcăunu, de-a lungul timpului strânsese mulţi bani din furtişaguri şi îşi dezvoltase chiar o afacere în grajdurile gospodăriei sale din jurul capitalei, din satul Jegmăneşti, în care ţinea sechestrate femeile răpite - de către oamenii din şatra sa - pe care le obliga să se prostitueze. Afacerea şi-a dezvoltat-o profitabil apoi cu tinerele profesoare angajate, care făceau videochat-uri erotice, dezbrăcate în faţa camerelor de luat vederi, având ca model, ca exemplu, pe fiica sa, cu vechime şi experimentată în domeniu, încă din adolescenţă iar profesoarele mai bătrâne, erau folosite la găsirea de clienţi şi pentru paza femeilor ţinute ca sclave sexuale în grajduri. Cumpărarea unei diplome de licenţă, în “Matematică”, fără a şti nici măcar rezolvarea corectă a unor ecuaţii, în ziua de azi, în lumea a patra este un lucru facil. Aşa cum obţinuse şi şefa de catedră, Lili Talâmba, numită de director, în post - din fostă taxatoare pe troleibuz, în epoca anterioară - după ce şi-a făcut rost, de o licenţă, în matematică. Femeia era considerată o profesoară de elită, foarte competentă, adică posedând calităţile cerute: rea, ticăloasă, încrezută şi fără a înţelege rezolvarea corectă a exerciţiilor şi a problemelor de algebră sau de geometrie.

 

Domnul mafiot Căpcăunu i-a aranjat cu bani inspecţiile de grade didactice, încât femeia a primit nota zece, fără să fi fost inspectată de cineva şi desigur i-a cumpărat şi subiectele pentru titularizare. Cu banii daţi, a fost lăsată în sala de examen să copieze. Dar femeia a copiat greşit din cărţi. Au mai trebuit plătiţi nişte bani, pentru schimbarea lucrării. Dar şi atunci când a trebuit să copieze cu rezolvările în faţă, tot nu a scris de notă de titularizare. Aşa că, s-a găsit o variantă mai scumpă - aducerea unei adeverinţe false, în care se specifica că profesoara susţinuse concursul de titularizare şi obţinuse nota şapte, în alt judeţ. Nu a avut ea norocul ca profesorii de la o alte discipline, unde inspectoarea şi informaticiana, foste eleve şi în prezent angajate ale “Şcolii speciale pentru deficienţi mintali”, schimbau contra cost nota şi făceau din patru şicinci, note de nouă sau zece, dacă suma primită era una consistentă. “Dacă vreţi să reclamaţi, mergeţi s-o faceţi !“, spuneau femeile râzând cu poftă, pentru că ştiau, că unicele răspunsuri primite de oameni la petiţii erau clasicele : “Acuzaţii nefondate” sau  “Petiţionarul nu există”, care reprezintă simbolul corupţiei maxim maximorum, existente în lumea a patra. Femeile au titularizat chiar o tuciurie, care pe vremuri vindea seminţe la colţ de stradă, dar care a ieşit din sala de concurs şi a predat lucrarea, pentru că nici să scrie nu ştia prea bine, cu renumitul articol “Şpaga pe faţă”, dat pe proprie răspundere, de Gropăciune, absolventul de Şcoala complementară - la care mergeau elevii cu intelect scăzut, dar puteau urma o meserie, dacă erau îndemânatici. La acest articol, cu care Căpcăunu putea să-şi titularizeze preferatele, singurul lucru important era reprezentat de acordul grupului mafiot tip Berevoieşti, organizat şi legalizat şi el, tot conform legii lui Gropăciune -- omul minunat care a facilitat celor care au acordul şi care nu pot şi nu au luat niciodată în viaţă lor decât cu chiu cu vai, un doi, un trei, un patru sau maximum un cinci cumpărat, la examenul de titularizare, să poată să îşi cumpere notele pentru a deveni titular. Chiar cei ce şi-au dat duhul, aflaţi pe lumea cealaltă au ajuns cu Gropăciune să fie în scripte la transfer, în timp ce fizic erau în cripte. Iar profesorii cu note peste nouă, să nu se poată titulariza în vecii vecilor, chiar dacă ar funcţiona pe post titularizabil. Cei care nu puteau face însă nici de un cinci, da, chiar dacă postul lor, nici nu ar exista în realitate. Pentru că, în lumea a patra, directorii au primit autonomie de la Gropăciune, adică dreptul de a minţi orice şi de a fura oricât, fără a fi controlaţi de cineva vreodată cu adevărat. Mai ales că au fost cotaţi la nivelul de inteligenţă STAS “Ce are măgarul sub coadă ?” în urma renumitului test  pentru directorii şcolari, denumit simbolic în acest mod, chiar de către autorii acestuia, care au fost cu siguranţă inspiraţi de “Istoria mea ieroglifică” în alegerea subiectelor”, concluzionă rapid voievodul.

 

”Directorii care posedau intelectul unui copil de patru-cinci ani, asemeni Domnului Jănel Săndel şi doamnei Mărgărinta au trebuit să cumpere rezolvările testului, cu răspunsurile considerate corecte de organizatori şi pentru aceasta au făcut un împrumut uriaş la bancă. “Totul merită însă, cu vârf şi îndesat. În curând vom avea şansele să ne scoatem banii, de la părinţii elevilor, de la profesoare, din afacerile cu firmele care realizează lucrări în colegiu”, gândi Căpcăunu. “Ce bine că eu şi doamna Paiaţe am fost titularizaţi fără concurs, cu minunatele programe “Prostul satului” şi “The Best Idiot ”. Această condiţie obligatorie am pus-o şi eu profesorilor, care doresc să vină în liceul meu, adică să dovedească că îndeplinesc condiţiile, pentru a fi incluşi în aceste programe. Domnul Gropăciune ne-a dat acest drept. Deşi, domnia sa a declarat în presă, că s-a înspăimântat de înfricoşătorii reprezentanţi ai sectelor care au venit la discuţii cu dânsul. Domnia sa s-a speriat că a stat cu ei doar câteva minute, dar bieţii elevi şi sărmanii profesori care vor trebui să stea timp îndelungat cu aceştia, după ce Gropăciune le-a dat prin lege autonomie, adică dreptul de a face absolut orice le trece acestora prin cap. Se vede că dumnealui a fost foarte şocat, încât a luat o asemenea decizie ! Totuşi postul de director costă destul de mult. La început am rezolvat-o cu un program de restaurare a clădirii colegiului, considerată monument istoric. Acum am găsit o soluţie nouă - să depozitez la mine în colegiu lucrările de bacalaureat din alte zone ale ţării, să jumulesc de bani şi pe cei de pe alte meleaguri. Toţi acei care vor dori mărirea notelor, vor putea apela desigur la mine. Vor putea veni să-şi schimbe lucrarea slabă cu una de notă maximă, dacă plătesc consistent, aşa cum procedez şi cu lucrările de examen ale elevilor mei, care mă ştiu a fi atotputernic”.

 

 “Doamne, ce a putut face Căpcăunu din clădire ! ”, gândi necăjit voievodul.  “Frumoasele tocuri din lemn, care au rezistat aproape un secol au fost înlocuite cu termopane, pe care elevii năzdrăvani ai colegiului le-au decojit imediat, cu frenezie, ca pe nişte banane, pregătite pentru a fi ingurgitate de vreun pofticios.

 

Minunatele lambriuri din lemn viguros au fost înlocuite cu lemn putred.

 

Construcţia, o arhitectură minunată a devenit odioasă, în special în zona turnuleţelor dantelate, ajungând o adevărată Struţocămilă, exact ca personajul din opera mea favorită. Mai dorea Căpcăunu să-şi facă şi statuie. Oare cum ar fi arătat lângă a mea şi alături de a fostului  director, om impunător, cu prestanţă.A concluzionat el singur că oribil!

 

Privesc ce se întâmplă când vine vreun profesor nou, nedorit de mafia Berevoieşti a Căpcăunului, care utilizează metodele sadice folosite de grupul mafiot cunoscut şi pune copiii să urle, să ragă, să facă toate nebuniile, în care aceştia au ajuns pe deplin specializaţi, de-a lungul anilor de studiu în colegiu. Elevii puteau fi manipulaţi a face, orice li se comanda. Dar să poata memora, să analizeze ceva, nu mai erau deloc capabili, căci Căpcăunul îi instruia totdeauna, ca un cadru didactic de elită ce era, povăţuindu-i înţelept: “În ziua de astăzi, dacă aveţi bani, nu trebuie să învăţaţi. Puteţi să vă cumpăraţi cu euroii diplome, posturi, funcţii, în care nu trebuie să munciţi, nu trebuie să faceţi nimic. Banii sunt totul. Cu ei, puteţi obţine orice doriţi. Munca nu mai are nicio valoare! Şi nici cinstea ! Uitaţi-vă, ce păţesc cei care au învăţat ca proştii ! Voi trebuie doar să vă bateţi joc de ei la ore şi să le faceţi drăcovenii. Trebuie să fiţi răi, şmecheri, dacă doriţi să reuşiţi în viaţă!”. Iar Jănel Săndel se gândi fericit la banii, pe care-i va încasa din salariile profesorilor goniţi din liceu: „Nu sunt singurul manager care procedez în acest mod, aici, în lumea a patra, unde noi, directorii de instituţii de învăţământ suntem dumnezei şi putem face absolut tot ce vrem, chiar pe baza legii, date de Gropăciune, absolventul de Şcoală Complementară - la care mergeau cei cu intelect scăzut. Mulţi directori fac acest lucru. Niciunul nu doreşte profesori talentaţi la el în şcoală, care să înveţe elevii carte. La un control, eu am pregătiţi  mulţi bani, chiar din veniturile profesorilor goniţi. Ies totdeauna foarte bine”.

 

Profesorii preferaţi de Căpcăunu nici la şcoală să ţină orele nu veneau. Pentru profesorii nedoriţi, pentru că predau foarte bine, să nu fie în discrepanţă faţă de ceilalţi, Căpcăunu inventase “Şmenii”, o metodă didactică proprie, aplicată alături de celelalte metode noi, uzuale de management educaţional tip „Berevoieşti School”. Îi punea pe elevi să scrie răspunsurile testelor ce urmau să le dea, pe un caiet de muzică, pe care era o foaie scrisă. Elevii minţeau apoi, că au copiat din acest caiet, lucru care în realitate, nici nu era posibil. Noul profesor era acuzat de Căpcăun şi considerat vinovat, că elevii au copiat la lucrare.

 

Datorită faptului că erau astfel folosiţi de direcţiune, elevii ştiau că li se va permite orice. Deveneau violenţi cu toţi,fără şanse de îndreptare.

 

Vodă medită :“Dacă apare din eroare, in colegiu, vreun elev cuminte, care doreşte să înveţe carte, se transformă în scurt timp intr-unul care face numai trăznăi şi ajunge să nu mai fie capabil a învăţa ceva, întrucât nefăcând nimic la ore, nu mai poate nici memora sau judeca corect, nu mai este în stare a face comparaţii sau a argumenta un mesaj. Sau trebuie să plece fiind maltratat, agresat de colegii săi şi tot el acuzat şi pedepsit de direcţiune, aşa cum a păţit o delicată blondă, dornică de învăţătură, care s-a transferat recent. Colegii, încurajaţi de directori au minţit că ea este violentă şi rea”, gândi Vodă şi privi uimit cum doi elevi se chinuiau să memoreze câteva versuri - unul dintre ei răsucindu-şi nervos smocuri de păr pe degete, pe care apoi şi le smulgea cu sălbăticie, în timp ce colegul său schelălăia ca un câine bolnav. Câţiva elevi, dispuşi în linie, ascultau şi priveau pe ecranul  mobilelor lor un videoclip, cu mesajul sonor :“You are romanian ? Back in the line !“, iar ei îl repetau împreună cu voce tare, frenetic. Căpcăunu face într-adevăr mulţi bani, dar numai datorită corupţiei generalizate din lumea a patra, care susţine un mafiot ca el. Eu cred că omul nu este prea inteligent în afaceri, întrucât şi-a pus fiica, să agaţe un bărbat căsătorit, cu trei copii, care mai este şi idolul femeilor ! Oricât  l-ar păzi aceasta, prea mult timp nu o să reuşească, să-l ţină lângă ea, mai ales că nici prea frumoasă nu este, iar deşteaptă e ca tatăl său. Chiar dacă este expertă în dezbrăcatul pe videochat şi fiind iubitoare de femei le aduce pe acestea soţului său, să facă sex în grup cu ele”.

 

.....................................................................................................................

 

Era„Săptâmâna altfel”şi perioada coincidea întâmplător cu Halloween.

 

Tânăra profesoară de engleză, apreciată de direcţiune, pregăti elevii de sărbătoare. În faţa tuturor celor prezenţi la manifestare se prezentă un elev care trăia cu ardoare rolul, înveşmântat în negru, cu un topor :

 

- Sunt ucigaşul cu sânge rece, care tai capul, mâinile, picioarele, toate organele victimelor mele, în mii de bucăţi, spuse băiatul satisfăcut.

 

Un altul, îmbrăcat fioros, cu hainele pătate cu roşu, simulând sângele,

 

intrase perfect în personaj şi se prezentă cu curaj şi cu plăcere :

 

- Eu sunt Ştrangulatorul care ştrangulez cu sfoară victimele la gât, de mâini, de picioare şi sunt satisfăcut, cum se chinuie până la moarte.

 

O fată învăluită în material negru, vopsită cu funingine pe faţă, glăsui:

 

- Eu dau otravă în mâncare oamenilor şi când cel care a înghiţit agonizează, eu îl chinuiesc cu obiecte ascuţite.

 

În acest mod, care mai de care mai fioros, mai înspăimântător, se prezentară pe rând, toţi elevii clasei, dirigintă fiind tânăra profesoară. Aceasta, încântată de realizare explică audienţei :

 

- Eu ştiu să mă apropii de elevi şi să-i învăţ ce le place mult, nu ca alţii.

 

“Pe  vremea mea nu se sărbătorea Halloween-ul, pe aici, pe la noi, dar ca un cărturar adevărat m-am informat şi cred că femeia a confundat această sărbătoare, cu una a ucigaşilor sadici, în serie”, gândi Vodă.

 

În faţa colegiului, noua profesoară de limba română, o femeie peste patruzeci şi cinci de ani discuta la plecare cu doamna directoare Paiaţe, în timp ce aceasta o pipăia lasciv, bolnăvicios, în lungul mâinii. Dorea s-o racoleze rapid în activităţile de pe chat şi făcea pregătirile.

 

“Când am văzut textele scrise de elevii din anii terminali, fără semne de punctuaţie, fără a folosi majusculele unde trebuie, necunoscând grupurile “ce,ci, ge, gi, ghe, ghi, che, chi”, m-am prăvălit de supărare. Eu, om cult, am ajuns patronul spiritual al unor analfabeţi ! De faptul că nu ştiu matematică, nu m-am mirat, că nu aveau de la cine să înveţe, deoarece Sândel şi şefa de catedră erau plută în domeniu; că habar nu aveau biologie, nu eram uimit, pentru că elevii ştiau exact cât Paiaţe,profesoara lor de biologie; că nu aveau noţiuni de geografie, nu era o surpriză pentru mine, atâta timp cât profesoara la această disciplină, doamna Florida Curvură ştia doar să arunce ocheade sfredelitoare, ca femeile frivole, elevilor din clasele mai mari, dar şi părinţilor acestora. Adolescenţii liceului, nici la educaţie fizică nu erau prea grozavi. Erau cam împleticiţi, de fel, încât frecvent se împiedicau şi cădeau pe jos, chiar atunci când mergeau în mod obişnuit. Cu scrisul însă, pe mine, un erudit de faimă europeană, m-au atins exact în locul sensibil. Şi atunci, eu nu am mai rezistat.  M-am rostogolit pe scări, de la mare înălţime şi m-am sfărâmat în mii de bucăţele“, exclamă cu durere în glas marele voievod cărturar.

 

……………………………………………………………………………………………………..

 

În anul următor, Căpcăunul aranjă ca Olimpiada de Informatică şi aibă loc  în colegiul său, pentru a avea cât mai mulţi olimpici. Laboratoarele de informatică erau situate în podul clădirii istorice. Profesorii corectau de zor lucrările iar în timpul acesta Căpcăunul baleta ca de obicei, în jurul lor - aşa cum făcea în timereţe, cînd vindea ceva trecătorilor, la intrarea în piaţă - încercând a-i determina să dea note mari elevilor săi, pentru a deveni olimpici. La un moment dat, profesorii constatară cu stupoare că, directorul colegiului - care era gazda olimpiadei - dispăru din peisaj. Căpcăunul renovase podul clădirii, dar fură din bani şi materiale, încât lucrările de reconsolidare nu au fost corect executate şi podeaua - pe care glisase în paşii de vals - se surpă iar directorul se scufundă cu tot corpul în material. În altă situaţie probabil oamenii ar fi râs. Cu ochii împăienjeniţi de  corectură, profesorii zăriră doar o mână disperată, fluturată de cineva care încerca să ceară ajutor. Erau însă prea obosiţi să-l acorde şi tratară accidentul cu totală indiferenţă....

 

Epilog

 

Trecură mulţi ani de domnie fericită la conducerea colegiului. În culmea fericirii, Paiaţe îşi satisfăcea toate poftele. Doar cu una existau probleme. Ani de zile femeia lucrase la bordeluri, de plăcere şi fără sex permanent, intens, aceasta nu putea trăi. Nu se putea lipsi de aşa ceva, dar şi dorea cât mai des şi cât mai mult posibil. Impedimentul era faptul că, profesorii mai tineri ce predau în colegiu erau cam nevolnici. Rezolvau totul, dar pe computer. Pentru un post de profesor, sărmanii ar fi făcut orice le-ar fi cerut Paiaţe, dar singurul viril din colegiu părea a fi directorul, deşi bărbatul trecuse de şaizeci de ani. Obosise şi nu mai avea chef de Mărgărinta iar dorinţele acesteia erau de la zi la zi în creştere. Femeia o ducea bine, avea bani să-şi cumpere absolut orice îşi dorea, nu făcea nimic şi stând degeaba, numai la aşa ceva îi era capul . Dădea câte un ocol prin palat, clădirea colegiului şi apoi pătrundea energic în cabinetul lui Jănică, îşi ridica fusta, lungă de o palmă, pe care o purta de obicei şi sărea pe bătrân. Omul îndura totul cu stoicism, ca pe o corvoadă, încât ajunsese să se plângă de acest lucru, profesorilor mai tineri. Niciunul dintre ei însă, nu era capabil să îl substituie în această activitate. Dar, pe neaşteptate, într-o bună zi, chinul directorului luă sfârşit. Mărgărinta intră în cabinetul directorial şi era ca de obicei, în stare de efervescenţă. Jenică Jănel era însă foarte obosit de câte tertipuri gândea pentru a stoarce cât mai mulţi bani de la buget. Mărgărinta părea un pickammer în funcţiune, pe care mânuitorul a uitat să îl închidă. Bătrânul ar fi dorit să spună ceva, să o oprească pe femeie, dar aceasta vijelioasă îl săruta violent, de parcă ar fi fost ultima partidă de dragoste din viaţă. Nu se lăsă până nu-şi termină numărul. Observă atunci, că bărbatul nu mai respira. Încercă să-l scuture, să-l readucă la viaţă. Era însă prea târziu. Chemă disperată pe profesorul de istorie, care era în acea zi, de serviciu în şcoală. Omul veni rapid, să o ajute..  Dar nu mai avea ce să facă. Directorul trecuse deja în lumea celor drepţi. “Noroc că sunt cam impotent şi nu o pot satisfice pe Mărgărinta, că aş fi sfârşit-o şi eu astfel” , îşi spuse în gând fericit tânărul şi plecă să le povestească celorlalţi colegi tragedia, să fie şi ei mulţumiţi că nu au ajuns victime, ca directorul. Nu şi-a revenit din şoc şi povesti întâmplarea cunoscuţilor, profesori la alte şcoli. Dar, nu s-a mirat nimeni de nimic. Văzuseră şi văd zilnic atâtea lucruri incredibile, încât au ajuns să nu se  nu se mai mire de nimic ieşit din comun.

 

………………………………………………………………………………………………………

 

Pentru Mărgărinta, evenimentul a fost de bun augur. În postul de director a fost numit tot un bărbat foarte ocupat cu serviciul, cu multe funcţii de conducere, ca şi Căpcăunul - care era şi consilier la Primărie - încât nu avea timp nici să treacă pe la şcoală. A lăsat-o pe ea, ca adjunctă, să conducă practic colegiul, să facă tot ce vrea în el. Mărgărinta dirija singură, acum, un colegiu de elită. Îşi făcuse ucenicia cu Căpcăunul şi învăţase toate matrapazlâcurile, toate tertipurile pentru a ieşi foarte bine, din orice situaţie. Se gândi că este mai bine să îşi pună pofta în cui cu dorinţa sa cea mai ferventă, pentru o perioadă. “Cine ştie… cu siguranţă în noua mea postură, îmi vor apărea  ocazii inedite…” gândi femeia mulţumită. “Doar, îmi merge din ce în ce mai bine şi trăiesc de mulţi ani, pe culmile fericirii… ”.

 

        Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă, mai înfioarătoare decât povestirea scrisă, literară.