Piotr Ilici Ceaikovski

Piotr Ilici Ceaikovski

 Piotr Ilici Ceaikovski  s-a născut pe 7 mai 1840, într-o familie înstărită din  Kamsko-Votkinks și a fost un copil precoce, dar nu în domeniul muzicii. La vârsta de șase ani, știa să citească în franceză și în germană; la șapte ani, scria versuri în franceză. Era un copil extrem de sensibil și guvernanta îi spunea ”copilul de porțelan”. Percepea muzica cu o acuitate rar întâlnită, avea un auz delicat și când asculta muzica îi rămânea puternic întipărită în memorie: ”Muzica asta!, spunea. Muzica asta! Luați-o de aici Stă pe capul meu și nu mă lasă să dorm!”

În 1850, familia se mută la Sankt Petersburg și  el urmează cursurile la școala din oraș unde nu studiază aproape deloc muzică. În 1859, după ce absolvește cursul de jurisprudență se angajează ca funcționar la Ministerul de Justiție. În 1861, pleacă în străinătate și cheltuiește mai mult decât își  poate permite. Ceaikovski n-a fost niciodată capabil să strângă bani în timpul vieții. Abia la vârsta de 21 de ani, se apucă să studieze sistematic muzica. A lucrat cu Nikolai Zaremba până în 1862 și, când acesta  începe să predea la Conservatorul din St. Petersburg, îl urmează în funcție. În 1863, demisionează din postul de la minister și se dedică definitiv muzicii. Anton Rubinstein, care era directorul Conservatorului, începe să se intereseaze personal de el. Ceaikovski parcurge toată programa, inclusiv cursurile de dirijorat. Pentru un emotiv ca el era un adevărat dezastru să stea în fața orchestrei- simțea că se sufocă, că-i cade capul de pe umeri și uneori chiar își sprijinea bărbia cu mâna stângă. E de la sine înțeles că un astfel de dirijor nu putea să-i inspire pe instrumentiști și nici să-i susțină în vreun fel. Cu toate acestea era unul dintre cei mai buni studenți din Conservator și, în 1866, Anton Rubinstein îl recomandă fratelui său Nikolai care căuta un profesor de armonie pentru Conservatorul din Moscova. Deși salariul era foarte mic, acceptă postul și se mută la Moscova unde, timp de șase ani locuiește împreună cu Nikolai. Viața lui părea să fi intrat pe un făgaș liniștit – preda, compunea, își făcuse prieteni și începuse să se acomodeze cu atmosfera tumultuoasă a Moscovei. În trei ani compune  o Simfonia în Sol Minor (Visuri de iarnă, 1866), câteva piese orchestrale și opera Voievodul (1868). În 1868, ajunge la St. Peresburg și petrece o vreme cu ”Grupul Celor Cinci” (Glinka, Balakirev, Musorgski, Rimski- Korsakov și Borodin) care niciodată n-a știut ce atitudine să adopte față de el. Era absolvent de Conservator, compunea în stil clasic cu orientare ortodoxă și  una din sursele lui de inspirație era folklorul rus, deci, muzica lui era incontestabil, rusă. Ceaikovski, dimpotrivă, se simțea superior lui Balakirev, ori lui Musorgski, neagrâend schema lor compozițională. Deși, din punct de vedere emoțional Ceaikovski era un bărbat nefericit, ipohondru, nervos, temător reușea  totuși să se poarte politicos cu toată lumea, să-și mascheze uraganul de emoții interioare și să compună într-un stil clasic tradițional. În timpul conversațiilor se implica chiar mai mult decât ar fi fost normal, dar sufletul lui se zbătea ca o pasăre în colivie și ar fi fugit în acele momente dincolo de capătul lumii. În general, evita societatea, temându-se că homosexualitatea lui ar putea fi dată în vileag. ”Fiecare nouă cunoștință, fiecare întâlnire cu o persoană necunoscută a fost pentru mine întotdeauna o sursă de suferință...care decurge poate din timiditateaa mea, ajunsă aproape o manie, poate din faptul că nu simt nici cea mai mică nevoie de a fi în societatea altor oameni, poate pentru că nu sunt în stare să spun despre mine lucruri pe care nu le gândesc (ceea ce este inevitabil în contactele sociale)- pe scurt, nu știu ce este”., nota el în jurnal.

Emotivitatea lui excesivă, care se simțea în fiecare notă pe care a scris-o,  acționa destul de bizar asupra publicului care, la început, se delecta cu melodicitatea lui, apoi se simțea jenat că se lăsa tras într-o asemenea isterie muzicală. Un compozitor, credeau ascultătorii lui, trebuie să fie mai ”bărbat”, nu o mașină de plâns. Dar el și-a văzut de drumul lui și până la urmă chiar și cei din Grupul Celor Cinci pe care el îi numea ”Clubul iacobinilor” au început să aibă o părere tot mai bună despre el și au sfârșit prin a rămâne prieteni.

În 1875, Ceaikovski termină Simfonia a doua (Ucraineana)  pe teme ucrainiene și rusești, poemul simfonic Fatum,  trei opere, Simfonia a trei (Poloneza) și Concertul pentru pian în si bemol minor. Intenționase să dedice concertul lui Nikolai Rubinstein, dar pentru că l-a criticat i l-a dedicat lui Hans von Bulow care l-a prezentat în 25 octombrie 1875 la Boston. John S. Dwight,  principalul critic muzical din Boston, l-a catalogat drept sălbatic, extrem de dificil, ultrarusesc, deci, nu avea cum să placă publicului. În pofida unor astfel de cronici, reputația lui Ceaikovski crește progresiv.

Anul 1877 avea să aducă în viața lui două evenimente care l-au marcat puternic. Primul afost căsătoria cu Antonina Ivanovna Miliukova, o tânără frumoasă pe care o cunoscuse la Conservatorul din Moscova și care se îndrăgostise de el. A luat-o de nevastă cu speranța că o căsnicie îi va oferi mai multă respectabilitate, lucru care nu s-a adeverit, dimpotrivă. Antonina nu excela prin inteligență,  era geloasă și avea un apetit sexual debordant ceea ce pentru un homosexual sensibil și introvertit era o adevărată dramă. Și-a dat seama că făcuse o greșeală enormă și chiar a încercat să se sinucidă scufundându-se într-un râu  de unde l-a salvat fratele său, Modest, și au fugit împreună la St. Petersburg unde, Ceaikovski a suferit o puternică depresie. Căsnicia lui a durat nouă săptămâni, Ceaikovski a continuat s-o întrețină pe Antonina, care în schimb și-a luat câțiva amanți. În 1896,  a fost internată la un azil pentru boli mintale unde a murit în 1917.

Celălalt eveniment este, cel puțin, bizar- Ceaikovski începe o relație cu Nadejda von Meck, o văduvă de 46 de ani, cu 11 copii și excesiv de bogată. Nadejda iubea foarte mult muzica lui Ceaikovski și se oferă să-l subvenționeze cu condiția să nu facă cunoștință niciodată. Compozitorul acceptă și, timp de treisprezece ani, a primit de la ea o alocație substanțială permițându-și astfel să nu ducă grija zilei de mâine. Între ei s-a purtat o corespondență foarte voluminoasă, Nadejda insistând, în continuare, să se mențină la distanță unul față de celălalt. ”A fost o vreme când am dorit foarte mult să fac cunoștință cu dumneata, îi scrie Nadejda, dar acum, cu cât mă fascinezi mai mult, cu atât mă tem mai tare de o eventuală întâlnire. Prefer să mă gândesc la dumneata de departe, să te aud vorbind prin muzica dumitale și să-ți cunosc sentimentele prin intermediul ei.” El nu s-a arătat surprins că-l ținea la distanță, ba, mai mult s-a bucurat cunoscută fiind orientarea lui sexuală. Și-au ținut angajamentul până la capăt și zică ce-or vrea psihologii de serviciu acești doi oameni chiar s-au iubit. Se întâlneau la concerte, se priveau cu coada ochiului și odată, chiar li s-au încrucișat drumurile. Ela a ridicat pălăria, a salutat-o și a roșit puternic, iar ea nu a știut ce să facă și stânjeniți au fugit unul de celălalt. Cert este că subvenția Nadejdei i-a oferit lui Ceaikovski independența financiară și cu ce-a mai câștigat el la Conservator a putut să-și cumpere un conac la țară la Maidanovo. Ceaikovski avea  o alură izbitoare - era înalt, frumos, grizonat cu ochi albaștri și barba îngrijită. Dar, dincolo de figura unui bărbat frumos, atrăgător  era omul cu slăbiciunile lui, printre care alcoolul – refugiu pentru nevrozele lui și jocul de cărți. Din jurnalul și din scrisorile lui aflăm că nu-i plăcea Wagner și nici Brahms, dar că îl diviniza pe Mozart. Și cel mai important confident i-a fost și rămas Nadejda von Meck cu care discuta prin scrisori orice problemă.

În multe din partiturile lui baletul era implicit, Ceaikovski fiind un mare admirator al lui Leo Delibes. În Lacul lebedelor chiar se vede influența acestuia. Starea lui emoțională se identifică foarte bine cu arta baletului, cu feminitatea, cu lumea romantică, de basm, cu opulența, cu relațiile dintre capetele încoronate. Aceasta este lumea care revine continuu în muzica lui Ceaikovski. O bună parte din cariera de compozitor și-a dedicat-o operei și ori de câte ori descoperea câte un libret în care eroina îl atrăgea  reușea să scrie o muzică cutremurător de frumoasă. Așa s-a întâmplat cu Evgheni Oneghin și cu Dama de pică. Ceaikovski este un părinte blând și iertător cu personajele din operele sale, însă ceea ce-l scoate în evidență, în mod clar, este fondul melodic și fuzionarea lui cu orchestra. Pe măsură ce muzica lui devine tot mai cunoscută în Europa, începe să călătorească. Din nefericire, în 1890, legătura cu Nadejda von Meck se rupe definitiv, lucru care îl destabilizează complet. Neștiind că și ea, la rândul ei, trecea printr-o perioadă de instabilitate mintală, el o judecă și  consideră că fusese doar un capriciu pentru ea.

În 1891, este invitat la New York și rămâne profund impresionat de sinceritatea americanilor care îi oferiseră și un onorariu de 2500 de dolari pentru patru concerte. Admiră zgârie- norii și viața de noapte a orașului, dar dorul de acasă îl mistuie.

Ultima lui lucrare, în jurul căreia plutește un mare mister  a fost Simfonia nr. 6 în si minor Patetica. ”De astă dată, scrie el, este o simfonie programatică, dar programul ei va rămâne o enigmă pentru toată lumea. N-au decât să-și spargă capul cu ea. Lucrarea va fi numită simplu Simfonie programatică (nr. 6). Programul este absolut subiectiv, iar în timpul călătoriei mele am plâns adesea cu lacrimi amare în timp ce o compuneam în mine.”  Era cântecul de lebădă al unui proscris jupuit de viu, tragedia unui homosexual, cea mai măreață dintre simfoniile lui care începe cu un strigăt și se termină cu un geamăt de durere, de o tristețe sfâșietoare, nemaiîntâlnită într-o altă lucrare de-a lui. A murit pe 6 noiembrie 1893,  la câteva zile după premiera,  bând un pahar cu apă nefiartă și îmbolnăvindu-se de holeră. Despre moartea lui au circulat o mulțime de  legende, așa cum se întâmplă, de obicei, să fie etichetate în fel și chip geniile și compozitorului rus nu i se poate contesta genialitatea. A compus,  aparent,  o muzică tradițională, dar așa cum spune Stravinski,  ”Muzica lui Ceaikovski, care face tuturor impresia că ar fi specific rusească, este adesea mult mai profund rusească decât lucrările cărora li s-a aplicat eticheta facilă de pitoresc moscovită. Această muzică este la fel de rusească precum versurile lui Pușkin ori cântecele lui Glinka. Deși nu a explorat sufletul țăranului rus, Ceaikovski și-a tras în mod inconștient seva din rădăcinile adânci ale rasei noastre”.  Muzica lui poartă marca Ceaikovski cu deschidere către muzica Occidentală, dar într-un mod tipic rusesc.

05.12.2020

m.s.

Cenaclu Literar: