M-au întrebat mai mulţi, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot ştii - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câţiva care m-au luat şi ei la întrebări, tot ironic: şi pe asta o ştii? De ce nu laşi tu pe cei ce se pricep să o facă...

Well, cei ce se pricep nu prea o fac - adică, nu ne prea explică Biblia. Preoţii ortodocşi - că nu prea ştiu altfel de biblişti români - spun cam ce au zis alţii. Tradiţia, mai precis. Sunt mulţi care au zis-o - tot felul de părinţi ai Bisericii, sfinţi, apologeţi. E bine să ştim ce au spus aceştia - doar că ei spun o parte a poveştii. Pentru cei ce cred, această parte este de ajuns. Când ştii prea multe, începi să te îndoieşti - cred mulţi, chiar dacă nu toţi preoţii ortodocşi.

Teologii, bibliştii, pastorii protestanţi explică mai mult Biblia. Mai în amănunt, dacă nu neapărat mai adânc. Pentru ei, Biblia este Cuvântul .lui Dumnezeu, alfa şi omega, scrisă sub dictarea Sfântului Duh - doar prin ea ajungem să îl cunoaştem pe Iisus (Isus, cum zic ei). Aşa că ei pot lua nu o pildă, ci chiar numai un verset, şi vorbi o oră, sau chiar trei, sau chiar scrie o carte având la bază versetul respectiv. Cel mai ades, aceste predici sunt, ca şi cele ortodoxe (mult mai scurte) pline de învăţăminte. Morale, dar mai ales teologice. Nu le găsesc decât un "păcat": ca şi Evangheliile, ele sunt spuse "ca să credem". Nu se urmăreşte adevărul - ci doar adevărul nou-testamentar. Cred şi ei că "adevărul te eliberează" - dar ei îi dau alt sens: "adevărul te eliberează de păcat". El te "salvează". Îţi asigură, eventual, accesul la Viaţa Veşnică. Cât despre "celălalt adevăr", cel istoric, cui îi pasă de el?

§

Cu acest text, încep o serie de articole în care o să încerc să spun ce au zis alţii - deci, nu sunt găselniţele mele. Am folosit ultimii zece ani, poate chiar mai mult, citind tot felul de cărţi legate de Biblie. Ortodoxe (în sensul de conservatoare), dar şi din cele ocolite, criticate, ba chiar acuzate de scriitorii "oficiali". Există un curent numit "critica formei" care, începând cu Reimarus, încă de acum mai bine de 200 de ani, a început să analizeze, comparând verset cu verset, fiecare carte a Bibliei - Vechiul şi Noul Testament. Rezultatele sunt cel puţin surprinzătoare. Ce dă credibilitate acestor biblişti este faptul că ei nu au fost (şi nu sunt) atei. Nu au scris în slujba comuniştilor. Majoritatea au fost (şi sunt) feţe bisericeşti aparţinând de diferite denominaţii creştine - sau iudaice. Majoritatea sunt critici şi analişti de talent - mulţi chiar scriitori de talent - fapt ce a făcut ca operele lor să fie foarte populare. Unii au fost excomunicaţi, unii chiar au plătit cu viaţa îndrăzneala de a pune la îndoială tradiţiile. Nu a făcut-o doar Curia Papală - Espinoza a fost excomunicat de Consiliul Evreilor. Pentru că a pus la îndoială paternitatea lui Moise asupra Torei... Majoritatea au fost şi sunt oameni credincioşi, în sensul că ei cred în Dumnezeu. Unii cred în Sfânta Treime...

§

Cum am ajuns să fiu preocupat de acest subiect? Am citit Biblia relativ devreme în viaţă. Aveam un unchi preot (ortodox, desigur) şi găsisem la el în casă Biblia. Eram la vârsta poveştilor, deci pentru mine Biblia a fost o carte de poveşti, în primul rând. De aceea am şi citit-o cu interes sporit până pe la Profeţi... Cu timpul, am avut discuţii cu unchiul meu, cu alţi preoţi - până când au spus că întrebările mele miros a hulă. Şi da, am citit şi acea carte în care lucrurile sfinte erau luate în batjocură, în care apăreau caricaturi cu Dumnezeu - fără a scandaliza preoţimea română sau pe credincioşii ortodocşi: Biblia hazlie. Pe urmă am avut alte lucruri "mai importante" să îmi preocupe mintea - dar iată că, odată cu vârsta, m-am întors asupra Bibliei. Atât de mult încât am decis să scriu o carte istorică despre o anumită perioadă biblică. Şi pentru asta, datorită nevoilor de a mă documenta, am citit toate cărţile legate de acest subiect - pe care am putut pune mâna. Până voi termina de scris acea carte, mi-am zis să împărtăşesc cu voi din cele citite. Să aflăm, împreună, cine a scris cărţile lui Moise şi când, unde sunt Edenul şi Saaba, de unde vin oamenii şi pe cei căi, care sunt seminţiile pământului, ce este adevărat despre David, care au fost urmările Exilului - dar mai ales, cine este acest Dumnezeu al nostru. Ce spune Biblia - dar ce spun şi arheologii, analiştii, teologii, bibliştii, oamenii de ştiinţă.

Nu scriu ca să ajungeţi să vă îndoiţi. Adevărul ne eliberează, într-adevăr. Ne dă posibilitatea să avem un Dumnezeu personal, al nostru, în care să găsim sprijin la nevoie şi înţelegere când va fi timpul să intrăm în împărăţia lui. Va fi, poate, un îndemn să citiţi Biblia - este cea mai importantă carte scrisă de Om. Indiferent dacă eşti creştin, iudeu, ateu, agnostic, musulman, budist sau chinez, ea nu ar trebui să lipsească din lecturile voastre. Dacă nu o citiţi ca să "credeţi", citiţi-o măcar pentru a vă bucura de talentul de povestitori ai celor ce au scris-o. De frumuseţea imaginilor, de stilul lor, de bogăţia de date care recrează o lume de mult trecută. Veţi înţelege mai bine poveştile care şi-au găsit drumul în filme: Exodul, cucerirea Ierihonului, Samson şi Dalila, David şi Solomon; sau în muzică: Estera, Nabucodonosor, Samson şi Dalila. Mai ales, viaţa şi patimile lui Iisus...

Încep prin a vă vorbi despre Carte. Este un subiect, sper eu, interesant, care va fi povestit în mai multe capitole. Să zicem, deci, că Biblia chiar asta înseamnă: Cartea. Numele îi vine din greacă (byblos), cuvânt care, la rândul lui, aminteşte de un oraş canaanit: Byblos. Oraşul e vechi, este unul din cele mai importante oraşe de pe coasta regiunii numite mai târziu Fenicia, alături de Sidon şi Tyr. Importanţa oraşului venea mai ales de la desele păduri ale Libanului, în care cedrul ocupa un loc de cinste. Din portul Byblos, acest lemn ajungea mai peste tot în lumea antică - mai ales în Egipt. Astfel se face că Byblos şi-a făcut loc în miturile egiptene din cele mai vechi timpuri: trupul lui Osiris, tăiat în bucăţi de către Seth, fratele lui rău, au fost adunate de Isis şi ascunse într-un sarcofag în oraşul Byblos, în ramurile unui copac, până când a putut fi înviat...

De ce anume grecii au numit Cartea byblos? E greu de spus. Se ştie că ei au primit de la fenicieni scrierea alfabetică, cea care stă la baza atâtor scrieri moderne (arabă, evreiască - dar şi greacă şi, prin ea, slavonă, latină, gotică...). Pe acele timpuri scrierea se făcea mai ales pe plăcuţe de lut - ca sumerienii şi, în urma lor, akadienii, amoriţii, asirienii, caldeenii, evreii, perşii - fie pe piatră, ca egiptenii. Scrierea Mesopotamienilor se numea "cuneiformă", datorită aspectului pe care îl avea: scrierea se făcea prin aplicarea unor beţişoare cu profil triunghiular în tăbliţa de lut moale. Prin uscarea - şi chiar arderea - tăbliţei de lut, acesta nu avea moarte. Astfel se face că avem norocul să citim şi astăzi, la aproape cinci mii de ani de la primele documente scrise, mituri, legende, cânturi scrise de sumerieni şi akadieni...

Tăbliţele, deci, reprezentau "foile" cărţii. Cartea, cel mai adesea, era un coş de nuiele, mai rar un mare chiup de lut. Ca să îţi duci cartea cu tine, aveai nevoie de cel puţin doi sclavi vânjoşi... Şi asta când ea nu era scrisă pe pereţii unui templu. Se pare că, din nevoia de a transporta documentul, cineva a inventat un nou material pe care să se scrie: papirusul. E de crezut ca el să fi fost inventat în Egipt, doar acolo se găsea din belşug această plantă, înrudită cu stuful. Şi, într-adevăr, cele mai multe papirusuri s-au descoperit în Egipt. Numai că, tradiţia se pare că atribuie canaaniţilor din Byblos inventarea sulului de papirus. Pentru canaaniţi, dar şi pentru urmaşii lor, fenicienii, sulurile de papirus, uşor de transportat, erau un material preferat. Mult mai târziu, în perioada elenistică, locuitorii oraşului Pergamon, nemaiavând acces la piaţa de papirus din cauza războaielor aproape continue dintre ptoleimeii din Egipt şi seleucizii din Siria-Asia Mică, au inventat... pergamentul, folosind pieile subţiate de miel, ied şi viţel. Pegamentul avea să rămână materialul de scris european sute de ani, până la pătrunderea hârtiei, invenţie chineză.

Deci, Byblos, Biblia, este o culegere de cărţi. Ele au fost, iniţial, doar cinci, numite de către evrei Torah sau Legea, şi reprezenta Cartea lor sfântă. Aceste cinci cărţi formează cea mai veche parte a Bibliei, Pentateuh - Cinci Cărţi - şi reprezintă "cartea sfântă" a evreilor. Prin Biblie ei înţeleg, cel mai adesea, Torah. Acestor cărţi li s-au adăugat, în timp, alte câteva (creştinii socotesc 40 de cărţi cu totul, evreii mai puţine - grupate diferit), formând ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. În această formulare, "testament" are înţelesul de "legământ" (între Dumnezeu şi poporul ales); cum creştinii se consideră a fi noul "popor ales", ei au un Nou Testament, adus de Iisus Christos.

Să nu credeţi că Vechiul Testament, sau chiar Biblia, a fost ceea ce numim noi astăzi Biblia canonică. Asta pentru că, pur şi simplu, mult timp nu a existat un "canon". Prima dată când s-a pus întrebarea "ce anume includem printre cărţile sfinte" a fost când evreii au tradus Cărţile lor (sau, cum le numesc creştinii, "scripturile"), în greceşte: Septuaginta. Legenda spune că Ptolemeus Philadelphul a pus, din cauza mulţimii de evrei trăind pe cuprinsul Egiptului (peste 10% - în Alexandria, peste 30% din populaţie!) nu mai ştiau citi scrierea ebraică. Aşa se face că cei 70 de traducători de la vestita Bibliotecă din Alexandria (de unde şi numele "septuaginta" - a celor 70; deşi alte tradiţii vorbesc de 72) au tradus Torah şi, ulterior, alte cărţi. Tradiţia vorbeşte despre scrierea Septuagintei "dintr-o suflare" - adică, cei 70 au făcut fiecare o traducere a scripturilor şi, ulterior, comparate, s-a văzut că ele erau identice - dar realitatea este că la traducere s-a lucrat mai bine de 200 de ani. Pe lângă cele cinci cărţi ale Torei, au fost, în timp, incluse cărţi ale profeţilor "mari" şi "mici", scrieri (ca de exemplu, Estera, Iov, Pildele, Psalmii...) Procesul a continuat, probabil, până pe timpul lui Iisus, ultimele cărţi introduse fiind cele scrise nu cu mult timp înainte, ca Estera, Ecleziastul, Daniel, Macabeii - unele cărţi intrând în canon, altele regăsindu-se în Apocrife. De exemplu, Cartea lui Enoch, scrisă în sec I îCh., amintită de Jesse în epistola lui, a rămas printre apocrife...

Canonul Noul Testament a apărut mult mai curând. Sub presiunea ereziei lui Marcion, care el însuşi îşi făcuse un canon propriu (accepta doar scrierile din Noul Testament, şi din ele doar evanghelia după Luca, Faptele şi scrisorile lui Pavel, respingând orice scriere iudaică, pe la mijlocul sec. II dCh., Irineu vorbea despre doar patru evanghelii. Canonul aşa cum îl avem s-a impus abia în sec. IV, după victoria creştinismului catolic-ortodox, când cărţile necanonice, în marea lor majoritate, au fost declarate "eretice" şi distruse. Dar unele dintre cărţile "apocrife" sunt recunoscute chiar şi astăzi de diferite denominaţii creştine. Evreii au impus un canon chiar mai târziu, deşi încercări au fost încă de prin sec. VI, la Babilon. Forma pe care o are în prezent Vechiul Testament evreiesc datează de prin sec. XI.

Ce s-a luat în considerare în declararea unei cărţi "canonice"? În general, să fi fost scrisă sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. De aceea, în cărţile "mai noi" ale proorocilor, nu ei vorbesc, ci "Domnul". Sau să prezinte întâmplări în care Puterea se manifestă direct, influenţând viaţa poporului ales. Există şi excepţii: Estera, în care nu apare nici măcar o dată cuvântul Dumnezeu. Mai ales, să fi fost scrisă în vechime. Din anumite considerente, evreii cred că, odată cu darea Legii şi reconstruirea Templului după Exil, Dumnezeu nu s-a mai manifestat în mijlocul poporului ales. Deci, ultima scriptură acceptată ar fi cea a lui Ezra. Acesta este motivul pentru care cele patru cărţi ale Macabeilor nu sunt recunoscute de ei (deşi unii creştini recunosc parte din ele). Există şi excepţii: Ecleziastul (scrisă de Iisus ben Sira în sec. II îCh.), şi Daniel, scrisă pe la 160 îCh.

Criteriile folosite de creştini sunt diferite - despre ele vom vorbi, poate, cu altă ocazie.

În articolele următoare vom vorbi mai ales despre Vechiul Testament - şi în cadrul lui, mai ales despre Torah. Nu că m-aş feri de delicatul subiect al Noului Testament, dar consider că despre el se vorbeşte mult mai mult în slujbele duminicale.

În următorul capitol voi vorbi despre cum a apărut Torah.

Nick SAVA