În anticamera aventurii

În anticamera aventurii

Sora mea a fost prima care a realizat că nu se întrezăreşte nici un viitor luminos pentru biata naţie română (viitor metamorfozat dupa revo-luţie în luminiţa de la capătul tunelului), aşa că s-a hotărât să emigreze în Canada.
- Nu mă lăsaţi singură, haideţi şi voi! Şi cum este persuasivă, am depus şi noi actele dar aşa, cu jumătate de inimă.

După şase luni, ea a primit răspuns negativ.

Mai am doi ani şi plec! E totuşi trist!

Ţin minte că în ziua interviului era o primăvară - vară timpurie şi în Bucureşti toate terasele erau deschise, oamenii erau mai frumoşi şi mai veseli, iar noi, ca ţăranul care merge prima oară cu trenul şi ajunge în gară cu noaptea în cap ca să nu îl piardă cumva, am ajuns la am-basadă cu trei ore mai devreme. Şi ca să omorâm timpul am început sa ne plimbăm pe străzile liniştite din jurul ambasadei, pe lângă casele vechi din vremile Micului Paris, emoţionaţi şi preocupati de ce avea sa ni se intample, controlând ceasul la fiecare jumătate de ora. Şi se face vremea să pornim spre ambasadă când, dintr-un bloc aflat vis-à-vis de Ministerul de Interne, un copilaş lăsat singur acasă, ca să se dis-treze, ne aruncă în cap, de la balcon, o galeată cu apă. S-au dus dracului costumele noastre luate de la Steilmann, coafura mea savantă şi calmul soţului meu, care a început să înjure, nefiind clar dacă injura copilul, situaţia în care ne aflam sau pe miliţianu" din ghereta minis-terului care râdea cu gura pană la urechi ....

Mai sunt zece luni şi plec! Ei, hai că n-o fi chiar aşa rău!

Mi-am lăsat maşina pe bulevard, în miezul zilei, în buricul târgului plin de lume; după o oră găsesc uşa deschisă, iar în locul unde se gasea odată casetofonul se căsca o gură hidoasă ce scotea limba de sârme colorate la mine, aşa, în bătaie de joc. Şi mă duc la poliţie clocotind de furie împotriva hoţului ce m-a furat ziua în amiaza-mare.

La ghişeu, un plutonier cu faţa transpirată şi fruntea netedă de gânduri.
- Bună ziua! Am venit să reclam un furt! zic eu luând o figură de om amărât, biată victimă, şi încep să îi povestesc ce mi s-a întâm-plat.

Mă ascultă, luându-şi o poză de Colombo de provincie după care, scărpinându-se cu substrat în ureche, îmi spune:
- De unde ştiu că nu l-ai furat chiar dumneata, ca să încasezi asigurarea?!

Mi-am ascuns indignarea şi am replicat:
- Pentru simplul motiv că nu era cel original al maşinii; este un casetofon scump adus de afară!

După ce îşi mijeste ochii şi fruntea i se încreţeşte, semn că începe cu adevărat să gândească, miliţianul are o revelaţie:
- Păi arată-mi dumneata declaraţia vamală de la casetofon şi cât ai plătit vama la el iar eu te rezolv!

Un zâmbet şmecheros de puternicul zilei i se lăţeşte pe faţă.
Am facut stânga împrejur şi am plecat fericită că am scăpat fară să fiu arestată, renunţând să mai depun vreo reclamaţie.

Mai am o lună si plec! Ce încet trece timpul! .

Iarnă grea! A nins nopţi şi zile în şir iar pe trotuar un strat de gheaţă terorizează bieţii bătrâni, cu ciorapii de lână traşi peste ghete, ieşiţi să-şi ia o pâine. Cad pe gheaţă, îmi răsucesc genunchiul şi o durere ascuţită îmi taie respiraţia. După o noapte de nesomn, neauzită de ni-meni, mă strecor şchiopătând afară din casă, iau un taxi şi ajung la urgenţă. Aştept pe holul întunecat şi friguros, plin de oameni cu feţe supte, amărâţi, văitându-şi durerea. Două asistente trec chicotind iar un om disperat îşi împinge nevasta care geme intinsă pe targă, plină de sânge. Stau ghemuită în palton şi tremur de frig, încercând să omor timpul numărând gândacii care tot ies dintr-o gaură din zid, escaladând fără jenă faianţa murdară. După două ore mă consultă un medic. Pe radiografie se vede osul fisurat, mi se dă o bluză de pijama barbatească roasă de atâta spălat şi fără nasturi, explicându-mi-se regula spitalului: ca pacient nu poţi urca în spital cu haine de stradă.
- Ai venit cu cineva?! Are cine să împingă căruciorul?! mă intreabă asistenta.

Îi spun că nu ştiam cât e de grav aşa că nu am luat pe nimeni cu mine şi după o vreme se milostiveşte şi cheamă o infirmieră.
- Da" nu sunt cărucioare, zice femeia, le-a luat ăia de pe secţii!

Se găseşte cu greu unul din lemn cu vopseaua scorojită şi roţile neunse scârţâind lugubru, mă urcă pe el şi biata infirmieră, o mână de femeie, împinge gâfâind. Mă duce să mă schimb într-un salon unde dăm peste un cerşetor ce doarme sforăind într-un colţ şi miroase îngro-zitor a gunoi.
- Aoleu, să ieşim repede mamă, că aicea e păduchi şi te umpli! spune infirmiera şi eu îmi arunc pijamaua peste pulovăr renunţând să mă mai schimb.

Când ajungem în lift, se sprijină sfârşită de perete şi oftează adânc.
- Mi-e aşa greu să împing la căruţ că acu" o lună mi-au scos fierea şi mă doare operaţia de mor; da" ce să fac, am cinci copilaşi acasă şi ie o grămadă pe aici care vrea să"mi ia locu"!

Îi bag douăj"de mii în buzunar ...

Ortopedul de pe secţie, în bătaie de joc, după ce a ciupit în treacăt o asistentă de fund şi a făcut o glumiţă cu tentă sexuală, mi-a pus două atele pe care le-a "fixat" cu tifon..

Dupa o oră au căzut şi tifonul şi atelele aşa că a doua zi, la un cabinet particular, îmi pun genunchiul deja umflat în ghips.

Mai sunt două săptamâni şi plec! Nu mai am răbdare!!

Ca să ieşi din România ca proaspăt rezident al unei alte ţări este obligatorie predarea buletinului şi ştampila de rigoare (atât de dragă bi-rocraţiei române) pusă pe paşaport, fără de care nu poţi trece graniţa! Aşa mai bagă şi statul nişte bani la buget!

Şi alcătuind noi dosarul ce trebuie depus la Paşapoarte, începem să contabilizăm:
- Deci avem: două poze paşaport de fiecare, certificate de naştere, certificat de căsătorie, vizele, buletinele, livretul militar, adeverinţe de la servici că nu am furat de pe acolo ceva, chitanţe că am plătit la cec 275 de mii de căciulă... iubitule, ne mai trebuiesc hârtiile de la circa financiară că nu avem datorii la stat!

La circa financiară pe uşă, un afiş unsuros pe care scria mare cu pixul: "nu lucrăm cu publicul până pe data de 11 ianuarie" - iar noi pe 7 aveam plecarea .... Dezastru! Gardianului public de la poartă, începuseră deja să îi palpite muşchii sub uniformă când ne-a văzut intrând.
- Nu e voie! şi întinde braţul în faţa noastră nelasând loc pentru negocieri.

Când a ridicat mâna, s-a căscat buzunarul de la uniformă, în care am introdus cu dexteritate o sută de mii...
- Ei hai, urcaţi, zice el milos.

Doamnele de la financiar petreceau gureşe plecarea în vacanţa de Crăciun, pe muzică unduioasă de manele.

Explicăm noi ce ne frământă şi o sută de mii câştigă bunăvoinţa şefei, dar aflăm că nu putem primi hârtiile dorite pentru că sunt sigilate toate calculatoarele:
- E închidere de an şi nu mai putem elibera nici o hârtie. Îmi pare rău!

Canada începe deja să se piardă în ceţuri, iar eu mă scurg fără vlagă pe un scaun, prinsă într-un coşmar din care nu mă pot trezi! Încă două sute de mii salvează situaţia!

Plină de amabilitate şi "vai, dar e ajunul Crăciunului, e creştineşte să ajuţi!" doamna şefă ne linişteşte:
- O să vă scriu de mână pe un formular şi pun ştampila primariei; trebuie să o accepte poliţia!

A acceptat-o dupa un cartuş de tigări şi o pungă cu cafea.

În sfârşit! În noaptea asta plecăm!!!

Patru dimineaţa pe aeroportul Otopeni şi noi nu ne mai vedem de bagaje, eu schiopatând iar copilul jumate adormit, aşteptând să tre-cem "dincolo". Gata, respir uşurată şi mai verific a zecea oara ştampilele din paşaport cu o urmă de teamă în suflet că ni s-a mai pregătit o farsă grotească, iar tuşul ştampilei este de fapt cerneală simpatică, şi nu ştiu cum, s-ar putea să dispară dintr-o dată, făra urmă!

Când trecem cu valizele prin scanner într-una din ele se vede ceva ce pare poliţiştilor suspect, aşa că ne pun să o desfacem! Valiza e cu ci-fru si noi formăm înfriguraţi combinaţia corectă dar... nu vrea să se deschidă ! Deja încep să intru în panică, şi uşor isterică zic:
- Dă-o încolo de valiză! Las-o aici şi hai să trecem graniţa, că pierdem avionul! Dar nu pot lupta cu încăpăţânarea barbatului meu şi curiozitatea poliţiştilor. Un vameş îi întinde un cuţit cu care îşi desfăcuse o conservă şi forţăm încuietoarea. Nu am reuşit să închidem la loc valiza aşa că am legat-o cu sfoară şi astfel, în pur stil românesc, am avut printre bagaje şi ceva gen "paporniţă".

Avionul începe să ruleze pe pistă, iar eu mai privesc o dată luminile Bucureştiului sclipind palid în întunericul sticlos al dimineţii de ianuarie. Mi se urcă un nod de lacrimi în gât şi ochii îmi ard, căci mă abţin să plâng, vreau să fiu tare! Mă copleşesc tristeţea, dorul, amă-răciunea şi peste toate, un sentiment ciudat de fericire dureroasă: am reuşit!

Angela Daniela ŢAPU