Dragii mei,

Săptămâna viitoare vom sărbători Ziua Naţională în al treişpelea an de libertate. De când mă ştiu, acesta este cel de-al treilea sistem social care a venit cu ziua sa naţională şi cu imnul său. Primul a fost sistemul capitalist şi pînă în clasa a III-a am sărbătorit ziua naţională la 10 mai - ziua când a sosit regele Carol I în ţară - şi am cântat “Trăiască Regele în pace şi onor, de ţară iubitor şi apărător de ţară...”.

Al doilea sistem - cel comunist instaurat de ruşi - ne-a dictat ziua de 23 august ca zi naţională, zi când regele Mihai I a-ntors armele împortiva nemţilor, şi am cântat “Lui Stalin slavă, slavă-i cântam” până în 1965, când am cântat un alt imn compus de Matei Socor )greu de cântat şi mereu ieşea aiurea).

După 1965 am cântat “Trei culori cunosc pe lume” până la Târgoviste. Demonstraţiile de 23 august erau o adevărată pedeapsă. Eram convocaţi din vreme la Comitetul de Partid şi ni se fixa numărul de oameni cu care trebuia să demonstrăm, propagandă vizuală )portrete, steaguri, eşarfe, fluturaşi, steguleţe, lozinci, etc.) locul pe care trebuia să-l ocupăm în coloană, traseul. Noi trebuia să fixăm câte un şef la fiecare rând de 10 salariaţi. Când ajungeam în faţa tribunelor trebuia să strigam “Urrrraaa!” şi lozinci cu texte date de secretarul de Partid de la Complexul CFR. Şeful de unitate, secretarul de Partid, preşedintele de Sindicat, medaliaţii în Întrecerea Socialistă, în uniforme, defilam în primele rânduri după “carul alegoric” care înfăţişa o locomotivă, condusă de braţul puternic al unui muncitor. Faţă de 150-200 de oameni cu care trebuia să ieşim )o parte după tura de noapte, o altă parte care trebuiau să intre în noaptea următoare) niciodată nu puteam mobiliza mai mult de 70-80. Pe parcurs, 2-3 ore cât aşteptam să ne vină rândul la tribună, ni se îmbătau salariaţii, strigau prostii, unii mai plecau, sau se amestecau cu alţii, părăseau propaganda pe unde nimereau şi în dreptul tribunelor te trezeai că aleargă o turmă care striga ceva şi agita propaganda.

O dată un portret al tovarăşei Elena s-a-ntors în mîna omului care-l ducea şi-a apărut întreg CC-ul ştirb de-un tablou. A fost scandal mare, anchetă şi ameninţări. Tovarăşul Secretar de Partid Martin Elemer m-a sunat la telefon şi s-a prezentat: “Partidul la telefon!”, la care eu am răspuns: ”Care partid?” Am vrut de fapt să-ntreb cine de la Partid, dar mă emoţionasem. Au urmat ameninţări: „Dar câte partide sunt în ţara asta? Ce partid te-a pus pe tine-acolo?” etc.

Excluderea din Partid ar fi fost urmată de scoaterea din funcţie, mutarea la altă unitate şi tinichea de coadă pentru tot restul vieţii. Voi eraţi micuţi, eu nu aveam pile şi numai norocul că aveau nevoie de mine m-a scutit de alte urmări. Ca să vă daţi seama de ce depindea destinul unui om sub comunişti!

Al treilea sistem este cel actual, încă nedefinit, dar care a venit, evident, cu ziua lui naţională la 1 Decembrie şi imnul “Deşteaptă-te române!” - pe care ziariştii englezi l-au clasificat printre imnurile naţionale cu cele mai idioate versuri. Ce să zic, de parcă “Dumnezeu să o salveze pe Regină” suna mult mai inteligent... Prima sărbătorire a actualei Zile Naţionale a fost la 1 Decembrie 1990 la Alba Iulia. Parcă îl văd şi acum pe Petre Roman zâmbind – rânjind satisfăcut pentru că nu işi putea ţine Coposu )Dumnezeu să-l ierte!) spiciul, din cauza scandărilor mitocăneşti ale celor de la “Vatra Românească” împotriva ţărăniştilor. Ziua Naţională a României, oscilantă în timp, ne arată ca într-o oglindă necruţătoare, imaginea noastră ca popor. Nu pot să spun că sufăr pentru că nu sunt francez, sau american, care au aceeasi zi naţională şi acelasi imn de sute de ani. Aşa a vrut Dumnezeu, să ne aflăm noi pe faliile care au separat imperiile )otoman, austro-ungar şi rus) şi fiecare mişcare a unuia din ele îi cutremura şi pe români până la devastare.” Ne punem mari speranţe în NATO, că va aşeza o umbrelă protectoare deasupra României, sub care se va instaura puterea legii, vor veni investitori, românii se vor lăsa de băutură şi se vor apuca de treabă. Să fim serioşi! Abea aştept să beau o bere cu un canandian din NATO! Cred că la 1 Decembrie 2002, Ilici şi Bombonel se vor întrece să-şi laude succesul admiterii noastre în NATO, stabilitatea ţării, ritmul crescând al economiei naţionale, pacea socială înţeleaptă pe care Partidul – Stat – Democrat )PSD) a instaurat-o în ţară. Azi Ilici va stabili dacă la anul vor fi sau nu alegeri anticipate. Se doreşte consolidarea PSD la putere pentru încă patru ani într-un moment favorabil ca acum, când spera să iasă cu peste 50% şi totodată separarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare si locale. Mi-e lehamite! Dar să lăsăm asta! În apropierea zilei de 1 Decembrie - Ziua Naţională a României - ce v-aş putea ura eu vouă mai emoţionant, mai patriotic, şi mai tare? Să vă iubiţi între voi, să vă iubiţi neamul din care vă trageţi aşa cum vi l-a dat Dumnezeu, fiindcă nu sunt românii oamenii cei mai răi de pe lume! Mă bucur că peste câteva zile vom fi împreună în NATO şi vom colabora de pe ţărmuri diferite împortiva primejdiilor: voi de pe malul Pacificului şi noi de pe malul Mării Negre Ce uriaşi vom fi! În bucuria acestui gând vă bucur, cu o strofă dintr-o poezie )ce ironie!) de Adrian Păunescu:

“Suntem datori din clasa-ntâi primară, De la strivirea primelor consoane Nu numai ce ne doare ca persoane Ci să ne doară dragostea de ţară”

Închei aici nu înainte de a vă mărturisi că Ziua mea Naţională este atunci când mă gândesc la voi şi asta o fac în fiecare zi! Dumnezeu să vă ocrotească!

Vasile Chiper