despre Basil Munteanu - Virgil Ierunca

despre Basil Munteanu - Virgil Ierunca

 

La 1 Iulie 1972 se stingea din viaţă profesorul Basil Munteanu. Cu el dispărea una dintre personalităţile de seamă ale exilului românesc. Într"adevăr, pentru puţini exilul a însemnat — ca pentru Basil Munteanu — un tărâm de suferinţă în demnitate, un cadru de reconstruire ideală a României pierdute in noaptea totalitară. Omul acesta care şi-a francizat numele — poate şi pentru faptul de a fi trăit cea mai mare parte din viaţă in Franţa — rămăsese, de fapt, un Român integral, unul dintre acei intelectuali autentici care nu s"au lepădat de România, ruşinându-se de ea, ca de o rudă săracă, de îndată ce nu le-a mai putut oferi o situaţie sau un confort sentimental. Ceea ce explică dece, paralel cu studiile sale despre literatura franceză, care l-au pasionat de totdeauna, Basil Munteanu n"a încetat să fie obsedat de valorile spirituale româneşti. Este în acest itinerariu intelectual o destoinicie etică ce trebue subliniată pentrucă ea situează o vocaţie şi defineşte un caracter.
Omul de ştiinţă Basil Munteanu a debutat ca poet. Poetul Vasile Munteanu este, în preajma primului război, foarte activ şi deosebit de fecund. Îl găsim în revista Letopiseţi ce apare în 1918-1919, revistă pe cît de necunoscută, pe atât de importantă, dacă amintim că apărea sub conducerea unui comitet din care făceau parte, printre alţii, Perpessicius, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Ion Minulescu. Îl găsim apoi în Flacăra lui C. Banu, în Viaţa Nouă a lui Ovid Densuşianu, dar mai ales în excelenta revistă Cuget Românesc, unde apar mari nume ale literaturii moderne de mai târziu: Ion Pillat, Lucian Blaga, Emanoil Bucuţă, Adrian Maniu, Ion Minulescu, Dragoş Protopopescu. Aron Cotruş, Sextil Puşcariu şi Tudor Arghezi care publică acolo pe Urmuz. Încă din primul număr, Vasile Munteanu publică poemul «Străbunul», din care vom cita un scurt fragment pentru a sublinia culoarea tradiţionalistă a poemelor sale, în contrast cu preocupările «intelectualiste» ale poetului:

Mă trag, de bună seamă,
din neamuri de păstori.
Strămoşii mei sălbateci,
cu trupuri de haiduc
Şi suflet de fecioară, umblau rătăcitori
Cu turmele... Şi. parcă,
aminte-mi îmi aduc...
De văi şi de coline,
de umbre şi lumini...

Poetul pleacă apoi în Franţa, unde se va consacra vocaţiei sale adevărate, aceea de cercetător al literaturilor în general, franceză şi română în deosebi. Colaborator asiduu al Elenei Văcărescu, discipol al comparatistului de renume Paul Hazard, el începe să publice în mai multe reviste de specialitate, mai cu seamă in Revue de Litterature Comparee. Ca membru al Şcolii Române dela Fontenay-aux-Roses, condusă de Nicolae Iorga, semnează în Melanges de l"Ecole Roumaine pagini substanţiale despre Senancour. În ciuda acestor preocupări pur franceze, Basil Munteanu nu uită însă nici literatura română. Şi s"ar putea ca el să fie cel dintâi traducător al poeziei lui Lucian Blaga în franţuzeşte, în revista «Ydragsil». Mai mult, obsesia românească triumfă, deoarece exegetul lui Senancour şi al Doamnei de Stael, îşi consacră prima carte literaturii române. În 1938, în cunoscuta colecţie «Panorama des Litteratures etrangeres», lite¬ratura noastră e prezentată de Basil Munteanu.

Apariţia acestei cărţi este, poate, opera cea mai de seamă a profesorului român. Tradusă şi în limbile germană şi italiană, ea prezintă, pentru prima oară, literatura română străinătăţii într"un chip cu adevărat european, cu o metodă şi într"un stil ce lasă în umbră încercările precedente (Iorga, Petre V. Haneş. etc). Spirit modern, permeabil tuturor confruntărilor de idei, tuturor experienţelor estetice, Basil Munteanu realizează o sinteză vie a tot ce însemna literatura română până la acea dată. Şi dacă ne gândim la cele ce s"au abătut asupra acestei literaturi, nu multă vreme după aceea, putem afirma că literatura română putea fi, în sfârşit, cunoscută peste hotare în adevărata ei lumină.

Lucrarea se deschide cu o «Introducere» în care autorul se dovedeşte şi un excelent istoric. Toate coordonatele spirituale ale poporului român sunt înfăţişate în termeni precişi şi convingători, mai ales că istoricul desluşeşte cu o luciditate şi o seninătate rară fatalităţile geografice şi istorice sub care a trebuit să trăiască acest neam de ţărani şi de cărturari. Paginile ce tratează despre «caracterele generale ale literaturii române» ar trebui citate în întregime pentru a desvălui şi alte registre ale istoricului, aspecte în care metafizica se învecinează cu caracterologia spre a înlesni demersul ultim, un fel de filosofie a culturii. Ne vom mărgini la un singur exemplu. Cunoscând în profunzime literatura franceză — o literatură în care «civilitatea» e o constantă tencuită de o tradiţie de patru secole — Basil Munteanu vede «omul românesc» după cum urmează: «Omul pe care-l reprezintă literatura română nu e deloc omul social, ci omul în sine, parte integrantă a Creaţiunii. Acest om încearcă să se definească nu atât în implicaţiile lui colective, ci în implicaţiile sale pur omeneşti, metafizice şi naturale. Societatea nu-i aduce decât necazuri şi eşecuri, şi cea mai mare parte din conflictele sociale imaginate de romancieri se rezolvă în tânguire şi anatemă. Omul literaturii româneşti, populare sau culte, nu se simte în largul lui decât singur, faţă de sine şi de cer, înconjurat de mistere, situat în centrul vastei naturi, străduindu-se să se explice prin ea şi să i se integreze».

Dela filosofic, Basil Munteanu trece la artă şi la lingvistică pentru aşi înarma spiritul cu toate cele trebuitoare spre a surprinde, şi pentru a împărtăşi şi altora, secretele fenomenului românesc. Epocile, momentele şi temele lite¬raturii noastre capătă sub pana sa o facultate de a se impune sistematic, deşi cercetătorul refuză sistemul, cultivând mai de grabă o disponibilitate de a înţelege, dinlăuntru, procesul unei literaturi relativ recente — fără cenzura matură a clasicismului — dar cu o imensă putere de creştere, de recuperare a timpului istoric pierdut. Vederile sale sunt nu numai juste, dar ele pot nutri, până azi, orice încercare de a pune rânduială în evoluţia literelor româneşti. Epoca pe care el o numeşte «Renaşterea» şi care e cuprinsă între 1866-1916, epoca lui Eminescu, e conturată în armonii rezistente, iar multe observaţii de amănunt pot deveni adevărate puncte de plecare pentru exegeze întinse. Dar acolo unde Basil Munteanu s"a întrecut pe sine este în capitolul întitulat «Efortul creator de după război». Literatura contemporană îşi află în autorul îndepărtat de svârcolirile locale, un martor nepărtinitor, pasionat de esenţial. Distanţa fructifică viziunea: criticul se orientează fără prejudecăţi şi fără oprelişti de castă sau de biserică. Diagnosticul stă în privirea lui limpede, neocolită. O privire fără detaşarea rece, şi în definitiv sterilă, a entomologului literar, ci una îmbărbătată doar de căldura celui care asistă la o efervescenţă de idei, la o voinţă de creaţie, unică în istoria noastră. Nimic nu-i scapă. Dela Rădulcscu-Motru până la Emil Cioran, dela Sadoveanu până la Mircea Eliade, dela Lucian Blaga până la Dan Botta, Basil Munteanu întocmeşte o exemplară colecţie de viziuni.

Concepând istoria literară ca o disciplină desmorţită de clişee «istoriciste» şi «istoricizante», Basil Munteanu reînviorează judecata de valoare, potenţând-o cu o necesitate discretă. Modern in spus, nespus şi stil, el nu alunecă insă în eseistica paradoxală, după cum îi e străină şi fixaţia partizană.

Această «obiectivitate» ce ţine şi de entuziasm, dar şi de împăcare — entuziasm pentru elanul unei literaturi ce-şi arde etapele pentru a deveni, împăcare pentru tonalitatea discursului critic — nu putea să nu fie primită bine. Atât de «dreapta», cât şi de «stânga» românească. Doar două exemple: în articolul său «Certitudini» din Gândirea (Octombrie 1938), Nichifor Crainic scrie: ... «Cartea lui Vasilc Munteanu, care prezintă cititorilor de limbă franceză întreaga noastră literatură contemporană cu o ştiinţă, cu o artă şi într"un spirit de obiectivitate cum nimeni n"a făcut-o până azi în ţară, săvârşeşte un act reparator, încadrând în proporţii drepte mişcarea gândiristă... E ca un balans şi contrabalans dialectic, desfăşurarea tuturor curentelor ideologice care însufleţesc gândirea şi arta românească în acest timp, ilustrate de operele respective, desfăşurare condusă cu o ascuţită nuanţare a contrastelor şi cu o magistrală măsură a proporţiilor şi a semnificaţiei fiecărei tendinţe afirmate în legătură cu necesităţile neamului nostru». De cealaltă parte, în Revista Fundaţiilor Regale (Martie 1940), Mihail Sebastian notează şi el: «Stilist strălucit, spirit critic pătrunzător, orientându-se cu aceeaşi siguranţă şi în lumea ideilor şi în lumea artei, D. Basil Munteanu aduce scrisului românesc mari daruri, pe care lecţia sa inaugurală le-a afirmat încă odată în modul cel mai fericii».

Întors în ţară, Basil Munteanu devine, începând din 1940, titularul catedrei de limba şi literatura franceză dela Universitatea din Bucureşti, după moartea Iui Charles Drouhet. E un nou moment şi încă unul fundamental, în existenţa sa. Profesorul se dovedeşte a fi o reală personalitate a catedrei. Ca fost student, nu voi uita niciodată ce-au însemnat cursurile şi seminariilc sale. Un atelier de învăţătură, dar şi unul de confruntare cu problemele trăite ale literaturii franceze. Sever cu mediocrii, de o îngăduinţă nevisată cu cei care-şi luau libertatea să se caute, sub oblăduirea «deschisă» a spiritului său, profesorul da catedrei ce este al catedrei şi tinereţii insolite şansa de a se maturiza liber. Într"unul din aceste seminarii, care avea loc după un curs despre faimosul «honnete homme» al secolului clasic, n"am şovăit să citesc şi să comentez poemul «Les Quatre sans cou» de Robert Desnos, spre uluirea colegilor mei şi a profesorului însuşi care însă — îngăduitor şi surâzător — m"a urmărit până la capăt, citându-mi totuşi din Descartes.

Lecţiile sale inaugurale (Metodă şi cunoaştere şi Limbă şi suflet) publicate, mai târziu, în Revista Fundaţiilor Regale, anunţau dintr"odată un nou «moment» universitar românesc. Iată una din mărturiile epocii, pe care o datorăm tot lui Mihail Sebastian, în articolul citat mai sus: «Succesorul lui Charles Drouhet la catedra de literatură franceză, d. Basil Munteanu, a făcut în cursul lunii trecute la Facultatea de Litere din Bucureşti o lecţie inaugurală, care a însemnat, prin răsunetul ci în cercurile noastre de cultură, mai mult decât începutul unei supliniri de catedră. Eveniment universitar, această lecţie a constituit una din acele zile mari în care Universitatea îşi regăseşte cadrul ei academic de festivitate sobră... După ani îndelungaţi petrecuţi în Franţa, reîntoarcerea d-lui Basil Munteanu în ţară este nu numai pentru Universitatea noastră, dar pentru viaţa noastră culturală în genere un fapt remarcabil. Scrisul nostru literar dobândeşte o pană critică excepţională, care din depărtare a adus eminente servicii cunoaşterii valorilor româneşti în lume, iar de faţă fiind, va participa mai activ la întreaga noastră mişcare culturală».

În tot timpul cât a fost profesor, până prin 1946, Basil Munteanu a avut o intensă activitate ştiinţifică. Îl găsim prezent în revistele de prestigiu ale timpului. În Kalende, condusă de Vladimir Streinu, el publică, printre altele, două studii importante: Comedie şi altruismul tragic şi Alfred de Vigny sau triumful personalităţii autonome. În Revista Fundaţiilor Regale, Un mare neliniştit: Don Juan; în Saeculum, revista lui Lucian Blaga, Forme de sociabili¬tate in literatura francezii. Toate aceste studii, împreună cu multe altele — ne este imposibil să ne amintim de toate — au trecut apoi în volumul Permanenţe franceze. Dela Descartes la Giraudoux, publicat în editura Fundaţiilor Regale.

Paralel cu preocupările sale privind literatura franceză, Basil Munteanu nu neglijează nici literatura română. El publică în diverse reviste, Dacia lui Dan Botta, Cele Trei Crişuri, Gândirea, în ultimul ei an de apariţie, etc, studii şi esseuri în acest sens. De n"ar fi să cităm decât un studiu amplu întitulat La Litterature roumaine et l"Europe în Buletinul Institutului Român din Sofia, de sub direcţia profesorului Emil Turdeanu sau altul în Revista Fundaţiilor Regale, despre Muzica minulesciană. În 1945, vechiul colaborator al lui Ovid Densuşianu dela Viaţa Nouă publică in Analele Academiei Române Memoriile Secţiei Literare, un studiu nu despre poet, ci despre savant: Un Vizionar al latinităţii: Latinitatea, Franţa şi sufletul autohton în concepţia lui Ovid Densuşianu.

Revenit în Franţa, în 1946, ca sub-director al Şcoalei Române dela Fontenay-aux-Roses, Basil Munteanu nu se va mai înapoia niciodată în România. Se va muta — am putea spune — la Biblioteca Naţională din Paris, unde oricine putea să-l găsească, aproape totdeauna la acelaşi loc, loc de veghe şi de carte. Acolo, în tovărăşia retoricelor din secole apuse, a Abatelui du Bos — acest «Quintilian al Franţei» — a lui Jean Jacques Rousseau, Basil Munteanu avea să exploreze o seamă de probleme de istorie şi estetică literară, unele făcând obiectul comunicărilor sale la diferite congrese internaţionale de litera¬tură comparată, cele mai multe trecând apoi în ultima sa carte apărută în 1947 sub titlul Constantes dialectiques en litterature et en histoire. Problemes, recherches, perspectives. În tot acest timp, după moartea profesorului de lite¬ratură comparată dela Sorbona, Jean-Marie Carre, Basil Munteanu îşi va cheltui o marc parte din energia sa, cu redactarea prestigioasei Revue de Litterature Comparee.

Nu sunt un specialist al literaturii comparate, deaceea nu-mi voi lua îngăduinţa de a stărui asupra acestui capitol, atât de important, din activitatea ştiinţifică a profesorului român. Nu voi putea trece însă — şi nimeni nu se va încumeta s"o facă — peste celălalt aspect al activităţii sale, tot atât de rodnic şi care priveşte literatura, gândirea şi arta românească. Mai întâi, pe plan internaţional. În Melanges offerts a Mario Roques (1951), Basil Munteanu publică un studiu temeinic despre Poezia lui Lucian Blaga, precedat de o Introducere in studiul lirismului românesc. În epoca aceea Blaga era proscris în propria lui ţară, neavând voie să publice din cauza teroarei obscurantiste a realismului socialist. Basil Munteanu întreprinde acest studiu cu obiectivitatea omului de ştiinţă, dar cu tristeţea de a trăi ceea ce trăia în 1951, de unde şi situarea lirismului românesc într"un spaţiu de suferinţă. După ce evocă istoria de nefericiri a poporului român, el adaogă: «Fatalităţile geografice se împletesc aici cu marele nenoroc al istoriei pentru a da naştere celei mai paradoxale dintre existenţe. Exploatat până la măduvă dealungul veacurilor, la cheremul unora sau altora, pierzându-şi, periodic, cei mai buni fii şi cele mai frumoase recolte ale pământului, plătind nefericirii mai mult de ce i se cuvine, victimă a unor calcule reci şi a unor evenimente fulgerătoare care acţionează pe deasupra lui, zdrobit de maşina cu dinţi de oţel a unor rivalităţi imperiale care-l înconjurau, aşteptând neputincios ca cei mari să fi sfârşit odată cu certurile dintre ei, ştiindu-se dinainte ţapul ispăşitor al acestora, poporul român a supravieţuit. După cum au supravieţuit şi chinurile... Din aceste chinuri acumulate şi agravate dealungul vremilor isvorăşte lirismul românesc».

Iată acum definiţia acestui lirism: «într"o Europă care a dat lumii pe Holderlin, pe Novalis şi Keats, pe Rimbaud, pe Claudel şi pe Rilke, acest lirism al cunoaşterii nu e deloc nepilduitor şi nici fără triumf. Dar ceea ce poate că Europa modernă n"a văzut încă este această revărsare de febră lirică, această goană în masă spre absolut pe care o constatăm în literatura română a ultimului sfert de secol. Nicăeri, poate, în zilele noastre, n"a răsunat cu mai multă autoritate şi cu mai multă forţă acest ţipăt etern al omului în faţa misterului şi a neantului: Cine sunt? Ce sunt? Ţipătul lui Iov, ţipătul lui Eschil, ţipătul lui Pascal, scos sub mii de forme de sute de voci răguşite ale unui cor nestrunit bine, ieşit direct din pieptul colectiv al unei cohorte pasionate, mai bine spus al unui popor în luptă cu neliniştea sa ancestrală».

În 1952, în Revue de Litterature Comporte, Basil Munteanu descrie soarta literară a lui Victor Hugo în România. Un bun prilej pentru a face scurte dar necesare incursiuni în romantismul românesc şi a pomeni de aportul altor cercetători ai acestei probleme ca N.I. Apostolescu, Charles Drouhet sau puţin cunoscutul Virgile Rossel care publica încă din 1898 un articol în « Revue d"Histoire Litteraire de France» despre «Poezia franceză în România ».

Un an mai târziu, profesorul studiază Literatura comparată la Români (în Yearbook of Comparative and General Literature) cu o minuţiozitate şi obiecti¬vitate desăvârşită. Nu uită pe nimeni: dela Nicolae Iorga până la Alexandru Ciorănescu, dela N. Cartojan până la Horia Rădulescu, dela Charles Drouhet şi N. Şerban până la umili cercetători ca I. Haseganu.

În 1961, la Congresul Internaţional de Literatură Comparată dela Veneţia, profesorul român profită de locul congresului pentru a înfăţişa Momente veneţiene în literatura română. De data aceasta, studiul e consacrat în deosebi lui Alecsandri şi Eminescu.

În acelaşi an, în Revue des Etudes Roumaines, Basil Munteanu dezvoltă o temă, mai bine zis o « constantă » a preocupărilor sale: La Roumanie creatrice de valeurs bumaines. E comunicarea sa făcută cu ocazia centenarului Unirii Principatelor, comemorat la Fundaţiile Regale din Paris, cu doi ani mai înainte şi la care au participat, printre alţii, Henri Gregoire, Hugh Seton-Watson, Paul Henry, Alfred Lombard, Gabriel Marcel, Georges Duhamel, Marcel Brion, Mircea Eliade, Bernard Gavoty, Manuel de Dieguez. Profesorul român insistă aici asupra «sintezei contrariilor» pe care o urmăreşte dela creaţiile populare până la marii scriitori şi artişti în frunte cu Brâncuşi şi George Enescu.

Tot în 1961 apare în Actele Congresului Internaţional de Literatură Comparată dela Haga, comunicarea sa despre o altă «constantă»: La Vocation europeenne et humaniste de la litterature roumaine. «Sinteză a individualismului local şi a universului fără limite, astfel îmi apare procesul funciar al oricărei creaţii». Aceasta este teza pe care se orchestrează argumentele comunicării. Referinţele supreme sunt acum Eminescu şi Goga.

În sfârşit, şi tot pe linia « constantelor », să mai menţionăm — nu putem enumera totul — studiul său din Acta Philologica (Societatea Academică Ro¬mână 1966): L"Art roumain a la rencontre de l"absolu. «Absolutul» şi nostalgia lui permanentă au fost studiate de profesorul român la Eminescu şi Blaga, dar mai ales la Brâncuşi. Despre Brâncuşi, Basil Munteanu a publicat dealtfel un articol de antologie în România dela New York (15 Iunie 1957) şi credem că e primul care, în loc să vorbească de suprarealismul sculptorului, aşa cum au făcut-o unii, dezvoltă teza «sub-realismului» la Brâncuşi, justificând astfel, într"un mod original, apelul la vechime în opera artistului.

Cu aceasta am ajuns însă la prezenţa lui Basil Munteanu în centrul exilului românesc pe care l-a cinstit cu vorba şi cu scrisul, cu fapta şi cu povaţa. A colaborat la multe din revistele intelectualităţii exilate, a făcut parte din Consiliul de Direcţie al Institutului Universitar Caro! I din Paris. Sub oblăduirea lui, şi înţeleaptă şi entuziastă, s"a comemorat amintirea lui Nicolae Iorga, iar împreună cu Vintilă Horia. am avut cinstea să aducem un omagiu poetului şi filosofului român, prieten nestrămutat al profesorului din 1919 şi până la moarte, — Lucian Blaga.

Şi tot lui Basil Munteanu îi revine meritul de a fi încredinţat lui Mihai Niculcscu redactarea unei masive antologii de texte româneşti în exil, într"o vreme in care în România clasicii erau ciopârţiţi, mulţi scriitori erau la indexul inchiziţiei roşii, iar dintre contemporani, cei mai mulţi erau siliţi fie să tacă, fie să ispăşească diverse crime imaginare în închisorile Ţării, ţara însăşi deve¬nită un fel de închisoare nedeclarată.

Antologia întocmită de Mihai Niculescu, cu grija lui exactă şi bună pentru Cuvânt, apărută în 1955 şi întitulată Omul şi Pământul Românesc este precedată de o prefaţă a lui Basil Munteanu care e un fel de Îndreptar al tensiunilor pe care le îndură intelectualul în exil. Aici a încercat autorul prefeţei să fundeze rolul şi datoria emigraţiei. «Emigraţiile — spune el — au un sens şi un rol istoric. Opoziţia funciară la o stare de lucruri, experienţele străine, crizele de conştiinţă, suferinţa însăşi, produc însămânţări, fermente, cristalizări capabile să schimbe pentru mai multe generaţii figura patriei recâştigate... Nu apar încă limpede perspectivele pe care emigraţia le va deschide ţării noastre de mâine. Dar obligaţiile, obiectivele şi condiţiile imediate pe care exilul le impune cărturarilor şi scriitorilor români se pot defini cu oarecare precizie. Munca lor N situează pe două planuri: al continuităţii şi al îmbogăţirii patrimoniului cu noi date, adânciri, interpretări».

Dincolo de «adânciri» şi de «interpretări», străbate insă vocea adâncă a celui care a fost Basil Munteanu şi care, îmboldit de Pascal, dar şi de Mitropolitul Varlaam, îşi pregăteşte «marea trecere»: «Murim zi cu zi, clipă de clipă. Cândva vom locui în casa de lut a moşilor, după cuvântul Mitropolitului Varlaam, în 1643. Dar până atunci să nu adormim, precum sfătuia, vreo zece ani mai târziu, un alt înţelept creştin, Pascal. Până atunci fiecare să ne ostenim cu Mitropolitul, «ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu, cu talantul ce mi-au dat poci plăti măcar de cât».



Virgil Ierunca