O viaţă trăită în linia întâi (III)

O viaţă trăită în linia întâi (III)

  O VIAŢĂ TRĂITĂ ÎN LINIA ÎNTÂI (III)

La 80 de ani, un actor român se destăinuie

George Gridănuşu: La Liceul "Ghe. Lazăr" din Bucureşti la care eram înscris - iarăşi un liceu pe care trebuie să-l laud, pentru că nu poţi să nu lauzi un liceu ca acela - mi-aduc aminte de directorul Stoicescu care reuşea să facă din matematică un curs de poezie, de legendă. Luând totul cu uşurinţă, cu talent, era omul care reuşea să te convingă de toate teoremele, de toate axiomele. Ţi le băga în cap cu cel mai perfect zâmbet.

A.M.: Era probabil din stirpea lui Ion Barbu.
George Gridănuşu: Da, dar avea în plus un glas catifelat şi zâmbetul acela cu care însoţea ceea ce demonstra şi scria pe tablă. Noi înţelegeam deja înainte de a scrie şi notam pe caiete fără ca el să fi terminat, cu satisfacţia că l-am egalat pe profesor.

Toţi profesorii aveau porecle. Vucea din "Nota zero la purtare" nu s-a născut din nimic. Eu am avut în toate cele trei licee câte un Vucea.

A.M.: Aşadar, pe vremea aceea, prin anii 35, se putea merge în paralel cu liceul şi cu Conservatorul.
George Gridănuşu: Da, te înscriai şi reuşeai la concurs, apoi puteai să urmezi în paralel. Aşa se întâmplă şi acum în occident, cu rezerva că îţi iei bacalaureatul. Nu-l luai, chiar dacă erai anul IV la facultate, pierdeai toţi anii de studiu de până atunci. În felul ăsta nu dispăreau elementele talentate şi putea să înceapă de timpuriu actorul sau actriţa, mai ales în teatrul de operă-operetă, unde conta ca talentul să fie descoperit din fragedă tinereţe. Era o uşurinţă creată motivat.

A.M.: La Conservator cu cine aţi fost coleg ?
George Gridănuşu: Eu am fost coleg cu Septimiu Sever. Era frumos, înalt, dotat fizic.

A.M.: Mi-aduc aminte de el din teatru şi din film. În teatru l-am văzut jucând la Braşov, în turneu, pe scena Palatului Culturii, într-un spectacol împreună cu Toma Caragiu. Făceau un tandem care mi-a rămas până acum în memorie.
George Gridănuşu: El e acum în Canada. Din păcate i-am pierdut urma, deşi eram foarte buni prieteni. Într-un fel aveam geloziile noastre. Eu îl gelozeam fiindcă era înalt si frumos, iar el mă gelozea pentru că în clasa se spunea: "ăla talentatul şi ăla frumosul". Poţi să spui că era o poantă de teatru, dar era reală, nu inventată.

A.M.: Care sunt amintirile rămase din primii ani de profesie?
George Gridănuşu: Trebuie să spun că am dat unul dintre cele mai grele examene din carieră la Teatrul particular. El era numit Teatrul Odeon şi avea sediul în actualul spaţiu al Teatrului Nottara. Blocul şi teatrul erau ale fostului inginer, binecunoscut în epocă, Ciulei Liviu, tatăl lui Liviu Ciulei, regizorul şi actorul cu care am fost coleg la un concurs pentru intrarea în acest teatru. Erau două locuri libere şi s-au prezentat peste 100 de candidaţi. Profesorii veneau cu clasele întregi.

A.M.: Sper că acolo nu s-a mai recitat Coşbuc?
George Gridănuşu: Ba tot "Trei doamne şi toţi trei". Bineînţeles că am recitat vreo 4-5 înainte, dar George Calboreanu m-a obligat să spun şi poezia lui Coşbuc. Tanţi Cocea, sora actriţei Dina Cocea, mai frumoasă şi mai talentată decât ea, a insistat la rândul ei. Calboreanu era ardelean şi-l voia pe Coşbuc cu orice preţ. Mi se pare mie că toţi marii actori, la origini, la examenele de intrare, s-au izbit de câteva titluri celebre. "Trei doamne şi toţi trei", ultima pe care am spus-o, m-a ajutat şi de această dată, pentru că am auzit iarăşi aplauze şi am văzut batiste puse la ochi. Una dintre actriţele prezente, Marieta Anca, m-a şi înjurat, aşa cum înjură actorii, fără perdea. Mi-a pomenit şi de mamă, pentru ca i-am topit rimelul. Sigur că mie scena mi-a rămas ca un elogiu, a avut farmecul ei.

A.M.: E o amintire cu nume celebre ale teatrului românesc.
George Gridănuşu: Teatrul Odeon a început cu "Visul unei nopţi de vară", urmat de "Ana Karenina". Ar mai fi de spus o treabă comică în ce mă priveşte. Sigur că noi, bobocii din conservator, aveam deja veleităţi şi ni le pronunţam între noi. Eu declarasem susţinut că n-am să încep teatrul ducând tava. Era binecunoscut şi ţi se spunea de la obraz că un actor care nu începe cu roluri mărunte nu este un actor adevărat. Aveam o scena în "Ana Karenina", unde eram lacheul lui Karenin, cu o actriţă care o apără pe stăpâna ei, pe Ana. Între noi era o discuţie în care îi demonstram că acest mare ministru şi conte suferea şi el şi era nedrept că suferea. Demonstram asta atât de convingător, încât la repetiţii obţineam mare succes cu scenuţa asta. Ei bine, scena a rezistat în repetiţii generale până aproape de premieră, când s-a constatat că spectacolul e mult prea lung şi a intrat în funcţiune foarfeca. S-a tăiat, s-a tăiat pana s-a ajuns la scena mea. Mulţi au cerut să fie lăsată, pentru că tânărul ăla, adică eu, făceam un lucru deosebit. Am fost apărat până la vizionare când nu s-a mai putut şi a picat şi scena mea. Marele regizor Şahighian a venit la mine şi mi-a spus: "măi Georgică, măi, nu te supăra, ştiu care este visul tău, dar lasă că rezolvăm noi treaba. Acum ia tu tava, pune pe ea o carte de vizită, intră în scenă şi anunţă-l pe cel care urmează să intre." Aşa că debutul meu s-a făcut tot cu tava, n-am scăpat.

Imediat după asta, în 1947, s-a dat examen la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru 12 locuri de actori categoria I care trebuiau să fie ocupate prin concurs. Pe atunci Naţionalul juca în trei săli: sala Studio, sala de la Sava şi sala Comedia, actualmente Odeon. Pe mine şi pe încă unul de la Odeon, Şahighian ne-a dus formal în concurs. El era preşedintele juriului, iar noi am trecut prin concurs foarte uşor. A fost prima oară când m-am simţit şi eu apreciat. Parcă mirosea a ceva viitor de vedetă. Mă gândeam atunci că dacă aş fi avut un pahar de vin bun sub nas aş fi spus cam aşa: "vezi, nu ţi-o lua în cap, măi Gridănuşule, că mai e mult până la Emil Botta, la Toma Dimitriu, la Calboreanu sau Costache Antoniu, marele meu mentor."

A.M.: Deşi aţi ajuns pe prima scenă a ţării, şederea nu avea să fie lunga. Ce s-a întâmplat?
George Gridănuşu: Este un moment din cariera mea de care nu prea îmi place să vorbesc, deşi nu am avut mai târziu motive să regret. A fost un incident la mijloc, datorat firii mele neliniştite, clocotitoare, lipsită de ştiinţa de a sta în rândul doi, la grămadă. Directorul general al Teatrului Naţional era Zaharia Stancu. Se manifesta ca un comunist convins. Din păcate, pentru că el ar fi putut - prin talent - să fie şi un individualist şi un apărător al societăţii democratice. Zaharia Stancu era plecat în străinătate. Un coleg, al cărui nume l-am uitat, deşi talentat, nu prea prindea roluri importante. Era coleg de clasă cu Emil Botta. Fiind tuberculos, devenise irascibil şi spunea cu revoltă acest of al său, că nu i se dădea sa joace ceva important. Se întâmpla să fie un tip cu vederi de dreapta, poate de aceea nici nu era agreat de conducere. Nu era legionar. Emil Botta era. Botta a făcut la un moment dat un gest considerat de noi, tineretul, extraordinar. S-a prefăcut că este bolnav în perioada când juca un rol principal într-o piesă în care colegul lui ar fi vrut să joace. Era sâmbătă seară. Botta a anunţat dimineaţa că nu poate veni. În Teatrul Naţional nu exista suspendare de spectacol, atunci când biletele erau vândute. Mai bine se introducea un actor cu textul în mână, se juca oricum, ca să se salveze spectacolul. Cu această ocazie a jucat colegul lui Botta şi a făcut o creaţie. Noi am fost martori. Când vezi pe cineva într-o situaţie specială, eşti dispus să-l susţii cu toată puterea. S-a consemnat creaţia la regizoratul tehnic. Era un regizor tehnic foarte sobru şi serios care nu dădea înapoi de la adevăr. Când a venit Zaharia Stancu a fost obligat, conform tradiţiei, să completeze un CEC din acelea cât o jumătate de hectar, pe care scria o suma care însemna trei salarii pline, pentru reuşita înlocuitorului. I-a dat premiul respectiv, dar a doua zi ne-a convocat pe toţi la el în birou. Eu eram secretar UTM. Nu eram membru de partid, dar fusesem ales de mulţime, iar Teatrul Naţional avea vreo 140 de tineri. Zaharia Stancu l-a luat pe Emil Botta la muştruluit în nişte termeni suburbani.

A.M.: Ştiu foarte puţine lucruri despre omul Zaharia Stancu.
George Gridănuşu: Ce se întâmpla? Când se înfuria avea repertoriul din "Şatra". Ne dam seama de ce a scris "Desculţ" şi de unde l-a luat. Talentul lui nu-l comentam. El a rămas prin ceea ce a scris. Îmi vine în minte vorba lui Arghezi, spusă atunci când s-a întâlnit cu el fumând Kent, la puţin timp după ce scrisese "Desculţ", cu mare răsunet. Când a venit Arghezi la Naţional, la un spectacol şi l-a văzut pe Stancu fumând Kent, i-a spus: "Ei, domnule Stancule, una scriem şi alta fumăm!"

Deci Stancu l-a făcut în toate felurile pe Botta: bandit, excroc, ultima speţă de profesionist şi altele. Botta a pus capul în pământ şi n-a zis nimic. Stancu a întrebat dacă are cineva de spus ceva. Conform felului meu de a fi, bătăios, am ridicat mâna, iar Stancu mi-a dat cuvântul, mai ales că venea din partea şefului tinerimii. În introducere l-am lăudat pe director că este un exemplu pentru noi în literatura şi un mare conducător de teatru, o personalitate care nu poate fi contestată. Apoi, însă, am zis aşa: "numai că noi, tineretul, cu tot respectul, nu putem fi de acord cu termenii folosiţi, cu calificativele adresate marelui şi egalului dumneavoastră Emil Botta. Pentru că poet egal cu dv. este, actor mare trebuie să recunoaşteţi că este. Pentru noi este ca un tată şi de la el furăm meserie. Şi atunci cum să ne împăcăm noi cu acest portret pe care i l-aţi făcut ?"

Stancu s-a uitat la mine lung, a zis numai "mulţumesc!", i-a dat pe toţi afară, dar mie mi-a făcut semn sa rămân. Am rămas singuri. Zaharia Stancu avea o mâna imensă şi l-am văzut ridicând cu ea o scrumieră mare de pe birou, în formă de scoică. A rostit, în acelaşi timp, apăsat şi ameninţător: "mă!". Am pus şi eu mâna pe un colţ de fotoliu - eram sportiv, antrenam o echipă de volei - şi l-am ridicat. "Ce faci, măi, cu fotoliul?", m-a întrebat Stancu. "Mă apăr de scumieră", am zis eu. "Lasă-l jos !", "După scrumieră!" A pus scrumiera jos. Am pus şi eu fotoliul. S-a gândit o clipă, apoi a luat cecul şi a scris pe el 15.000 de lei, după care mi l-a întins. Asta însemna cam trei salarii de-ale mele. M-am uitat şi am spus: "Cam puţin pentru un şomer". "Tu nu eşti şomer - a zis Zaharia Stancu. Tocmai acum se înfiinţează Teatrele de Stat în ţară - era in 1949 . Te duci în provincie. Talent ai, dar, dacă vei avea şi mai târziu nasul şi obrăznicia de acum, să ştii că tot la mâna mea ajungi şi a doua oară nu te mai iert."

Aşa am plecat de la Naţional, de fapt m-a dat afară, şi am ajuns la Sibiu.

(Va urma)
a consemnat Adrian Munteanu