...iară tu, trup  al meu, orb şi surd
mergi până acolo
până unde nu mai poţi
oprindu-te istovit
în faţa propriilor paşi

în sufletu-ţi brăzdat de crevase
păsări dezaripate-şi găsesc adăpost
viermele uitării
roade la rădăcina pomului tău

ca un balaur în agonie
timpul
îşi trage cu sine trupul mort

nerostite
cuvintele se pierd precum aburul ceţii
în zorile sparte de un hohot de râs
-o, desigur, cu un singur hohot de râs poţi ucide lumina-n trezie-

şi voi, spectatorii,
să nu-l credeţi când urlă prin pieţe
fluturând cu mişcări delirante
frunze de dafin în piatră dăltuite

din urma lui
ploaia şi vântul
cresc riduri pe feţele morţilor
Cain îl mai ucide pe Abel!