Trenul "PRIETENIA" (amintiri din Epoca de Aur)

Trenul "PRIETENIA" (amintiri din Epoca de Aur)

 

 

 

Decembrie.

Zorile sfâşie faţa nopţii împrăştiind o lumină rece şi murdară.

În cameră, frig. Atât de frig, încât Sabina nu îndrăzneşte să deschidă ochii de teamă să nu-i pătrundă frigul dincolo de suflet.

Liniştea dimineţii e spartă de soneria asurzitoare a ceasului deşteptător. Îl pusese, ca de obicei, să sune la ora 4. Era ora când, asemeni unui robot, alerga pe scări, la vale, cu două sticle zdrăngănind, să le aşeze la „coadă”.  Prima „coadă” a zilei: la… lapte. Urma, apoi, la… pâine - „una pe zi”, la… ouă – „patru de persoană” şi la… salam - „jumătate de kil”... când prindeai.

Caloriferul din cameră e dezmorţit cât să nu îngheţe apa din conducte. Afară, ceaţa pâcloasă amestecată cu promoroacă creează  un peisaj hibernal sinistru. Ar fi pus un radiator în priză, numai că, seară de seară, de pe la miezul nopţii până se lumina de ziuă, curentul  electric se întrerupea pentru a face economie.

Țara trebuia să-și plătească datoriile externe!

Într-o pornire eroică Sabina s-a dat jos din pat şi-a pornit bâjbâind către bucătărie să aprindă aragazul. Şi gazul abia pâlpîia. C-o seară înainte, încercase să-şi încropească ceva de mîncare, dar nu reuşise în câteva ore decât să încălzească apa. Nici putere să se revolte nu mai avea. Toate simţurile îi erau anesteziate în timp ce-şi târa de la o zi la alta fiinţa împovărată de atîtea lipsuri.

Trăia în glorioasa  „epocă de aur” !

Fiecare zi semăna c-un obstacol dintr-o cursă de 100 metri garduri.Din instinct, ştia că  nu trebuia să slăbească ritmul alergării: orice cădere echivala cu pierderea cursei.

Scoase cele două sticle de lapte din cămară şi le puse la uşă. Îşi luă un chibrit şi-o lumânare şi porni bâjbîind pe trepte către parterul blocului, pipăind treaptă cu treaptă, cu degetele încleştate pe băierile sacoşei în care bălăngăneau cele două sticle goale. La etajul doi, cât pe ce să-l dea jos pe vecinul de la etajul de deasupra, care, ignorând întunericul, mergea ca orbetele pe scări. Noroc de zdrăngănitul sticlelor...

 

În spatele blocului, tronau câteva navete cu sticle de lapte, un lichid alb, apos, şi câteva cu borcane de iaurt, un fel de lapte înăcrit. Şi pentru cele câteva sticle aveau să se înfrunte aproape o sută de persoane care aşteptau ca nişte roboţi rebegiţi de frig să apară vânzătoarea. Dintr-o privire, Sabina îşi dădu seama că n-are rost să se mai aşeze la coadă. Făcu cale-ntoarsă prin bezna rece din scara blocului şi, cu chiu cu vai, ajunse la uşa apartamentului. Îi pierise pofta de mâncare. Şi-a aprins o ţigară şi a rămas cu privirea pierdută în gol.

S-a făcut ora 6. Camera s-a umplut cu o lumină gălbuie, apăsătoare. Era timpul să se îmbrace şi să plece la serviciu. Sabina lucra la un birou din staţia de cale ferată pe post de secretară. În birou, intrai ca într-o gheţărie. Măcar avea curent electric şi putea să bea un ceai cald. Pe hol, colegii se delectau cu faimosul nechezol pe care Sabina nici să-l  miroasă nu suporta. Încă mai purta în nări aroma de cafea din prăvălia lui Klein de unde îşi cumpăra, ehei, cu mulţi ani în urmă, „câte o sută  de grame de cafea măcinată”.

Aşteptând să fiarbă apa pentru ceai, s-a îndreptat către fereastra dinspre liniile de cale ferată. În spatele ei, colegii discutau despre cozile la care au mai stat. Procurarea mâncării devenise unicul subiect de discuţie dintre ei. Orice altă temă încercai să abordezi, erai ignorat. Totul era prohibitiv, mai puţin borcanele cu spanac şi ghiveci, cu capacele pline de rahat de muscă, care ocupau rafturile tuturor magazinelor. Numai când se gândea la ele, i se făcea rău. 

Sabina s-a oprit în faţa ferestrei de parcă ar fi aşteptat pe cineva. S-a auzit un şuierat prelung şi-n gară a intrat trenul „Prietenia”: venea de la Moscova şi mergea la Sofia. Staţiona cam o jumătate de oră, în gară, până se schimba locomotiva. Nu semăna  deloc cu trenurile noastre mâncate de rugină, cu geamuri sparte, cu uşi pe jumătate închise, în care, iarna,  încremeneai de frig, iar, vara, te sufocai de cald. Şi feţele călătorilor erau diferite de cele pe care le puteai întâlni pe stradă. Ieşeau la geamuri surâzători, veseli, morfolind tot timpul câte ceva; pe mesele lor se vedeau fel de fel de pacheţele frumos ambalate, sticluţe cu sucuri sau alte băuturi...

Şi, în timp ce privea spre cei câţiva călători care scoseseră capul pe geam, discutând zgomotos, în faţa ochilor au început să se deruleze imagini dintr-un film absurd.

Un grup de copii de la orfelinatul de peste pod, îmbrăcaţi în faimoasele treninguri albastre şi cu tenişi în picioare, cu feţele învineţite de frig şi tremurând din toate încheieturile, s-au oprit sub geamul deschis. Aproape ca la o comandă au întins mâinile cerşind tânguitor: „mi-e foameee”. O voce din spatele Sabinei  a şoptit: „bine că nu-s ai noştri!” Aşa era. Bine că nu erau ai noştri. Erau ai nimănui şi, de obicei, erau ţinuţi ascunşi, ca nişte leproşi. „Ai noştri” erau şoimi, pionieri, „viitorul de aur” al ţării...

Râzând, doi călători au venit cu câte un pumn de bomboane pe care le-au aruncat printre pietrele ascuţite dintre linii. Cu un chiot, liota de copii a început să se îmbrâncească şi să adune prada, scrijelindu-şi degetele. „Tovarăşii” din trenul ”Prietenia” râdeau, de le săltau burţile, şi aruncau câte o mână de bomboane, însoţite de îndemnul: „Haraşo!” „Haraşo!”. Priviri flămânde, învineţite de ger, cătau cu ochii mari, înlăcrimaţi, către fereastra vagonului în timp ce, de pe degetele chircite, ridicate a rugă, li se prelingeau şuviţe roşii de sânge.

În momentul în care s-a auzit şuierul prelung al locomotivei, din spatele ultimului vagon a apărut Luca, măturătorul gării. Printre ceferişti umbla zvonul că era fiul retardat al unuia dintre şefi. Cu ochii ieşiţi din orbite şi urlând cât îl ţineau bojocii, Luca învârtea ameninţător măturoiul de nuiele pe deasupra capului. Ajuns în dreptul mogâldeţelor chircite printre linii a început să pocnească în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ucis nişte gândaci. După fiecare plezneală se auzeau icnete şi plânsete mocnite. Degetele învineţite de frig scormoneau printre pietrele ascuţite primind cu stoicism fiecare lovitură. Și oligofrenul urla dement :” Vă omooor băăă ! Vă omooor băăă !! ”, răstimp în care loviturile se înteţeau. Privind la acel tablou suprarealist, Sabina simţi că-i alunecă pământul de sub picioare. Căută să se sprijine de ceva şi dădu cu ochii de mai vârstnicul Vlad, care, atras de urletele de afară se oprise în dreptul ferestrei. Cu o voce joasă, răguşită, de parcă ar fi venit din altă lume, cu ochii fixaţi pe măturoiul ce pocnea cu ură spatele arcuit al unui copil îngenunchiat lângă şina de cale ferată, Sabina reuși să-i spună: „E prea mult... mult prea mult...Oprește-l, te rog!”

Cenaclu Literar: