În societăţile tradiţionale, bardul orb constituie o funcţie răspândită atât în Europa cât şi în Asia. Orbeţii erau băsmuitorii acompaniaţi de ceteră, mulţi dintre ei fiind orbi. Între orbete şi lume se interpune o pânză de păianjen, astfel încât activitatea lui nu poate fi distrasă de nicio faptă, el rămânând centrul universului.
Obiceiul colindatului, specific sărbătorilor de iarnă, care se desfăşoară la sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, se suprapune peste petrecerile care aveau loc încă de la 2400 î.e.n. Primele consemnări le găsim în Epopeea lui Ghilgameş în care se vorbeşte despre opulenţa meselor de sărbătoare. Babilonienii care cunoşteau de timpuriu calendarul lunar aveau un sentiment de teamă faţă de forţele tainice ale naturii, mai ales, în cele trei zile de întuneric de la sfârşitul fiecărei luni.
Motto: O, tu Iisus, umil şi blând copil din Ieslea sfântă, pentru ce te-ai temut în grădina Ghetsemani? Oare Îngerul păzitor nu ţi-a înfăţişat imaginea consolatoare a viitorilor sprijinitori ai tronului tău? De ce să tremuri şi să te-nfiori, o tu, Izbăvitorule?
Dacă cineva m-ar întreba: ce te poate face fericită - cu adevărat? - aş răspunde fără nicio ezitare: o privire. O singură privire care să cuprindă un întreg univers de gânduri şi sentimente. Nimic altceva. Tăcere... Şi prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire. De ani şi ani port cu mine o întreagă colecţie de priviri ca pe un album cu fotografii: unele mai învechite, îngălbenite, altele mai şterse, mişcate, întunecate, altele viu colorate, proaspete.
Comentarii