Cum ar arăta lumea fără ROMÂNIA

Cum ar arăta lumea fără ROMÂNIA

Circulă zilele astea pe Internet un filmuleţ care a făcut să se umfle rânza patriotică în fiecare român. Departe de mine gândul să minimalizez realizările poporului meu - de care sunt chiar mândră -, dar mă deranjează exaltarea şi bătutul câmpilor.

Apoi, filmuleţul cu pricina este în fapt o reclamă cu parfum de "România Mare" la o marcă de bere autohtonă (care, vezi Doamne, duce mai departe şirul măreţelor realizări). S-a întâmplat să vizionez această reclama pe când mă aflam în casa unui prieten din Seattle care, tot la fel de întâmplător, lucrează la Microsoft. Zice "Hai să-ţi arăt ceva!" şi dă-i cu invenţia stiloului şi Poenaru, cu motorul cu reacţie şi Coandă (apropo, mama lui era franţuzoaică get-beget!), cu Brâncuşi, cu Nadia ... şi când ajunge comentatorul la "a doua limbă vorbită la Microsoft e româna", prietenul meu exclamă candid "Ei, canci!".
- Câţi angajaţi are Microsoft în Seattle - nu vorbim aici de restul lumii, întreb eu.
- 25.000, îmi răspunde el sec.
- Şi câţi români sunteţi?
- 200.

Adică nici măcar 1%, dacă mai ştiu ceva matematică. De unde au scos-o pe asta cu a doua naţiune la Microsoft, chiar nu înţeleg. Bill Gates ar putea să facă un filmuleţ de mare succes despre cum ar arăta Microsoft fără India - asta da! Ar fi dat faliment de multă vreme, probabil şi acest lucru l-a determinat să ofere 140 de milioane ajutor Indiei, în semn de recunoştinţă pentru contribuţia adusă de poporul indian companiei Microsoft. Nu am auzit să fi dat României ceva, semn că se poate lejer şi fără...

Mulţi mă acuză că sunt lipsită de patriotism, cinică, sarcastică şi rău-voitoare când vine vorba de ţărişoara noastră. Patriotismul nu înseamnă vorbe, dat din gură aiurea-n tramvai, umflat din guşă, bătut din pinteni, lozinci sforăitoare şi videoclipuri de doi lei. Patriotismul înseamnă fapte. Să îţi înveţi copiii româneşte, să le citeşti Eminescu, să îţi declari cu capul sus naţionalitatea şi să promovezi românismul cu orice prilej. Dar derapajele astea naţionaliste numai patriotism nu sunt.

Ştiţi cântecul popular "Noi suntem români!" care închide apoteotic orice adunare festivistă, mai ales printre românii din diaspora? Ia încercaţi şi vedeţi cum sună dacă schimbaţi "români" cu "francezi" sau "bulgari".

"Noi suntem francezi, noi suntem francezi..." Nu vi se pare că sună tâmpit?! Sau "Noi suntem bulgari, noi suntem bulgari, noi suntem mereu aici stapâni!"

Am putea face un contrafilmuleţ "Cum ar arăta lumea fără România". Eventual unul de început numit "Europa fără România" - nu tu hoţi, nu tu ţigani, nu corupţi care fură din fonduri europene... şi lista rămâne deschisă. Dar nici aşa nu ar fi în regulă. De ce trebuie să ne macine pe noi că e musai să fim buricul lumii şi întreaga suflare de pe mapamond ar trebui să ne bage mai mult în seamă decât e cazul? Puţină decenţă, puţină smerenie şi acceptare a realităţii ne-ar face psihic mult mai bine ca naţie decât aceste ieşiri din peisaj.

În colegiu, am avut un profesor care ne preda Organizational Behaviour, un tip extrem de inteligent (de origine germană). Într-o zi, am rămas după ore la discuţii împreună cu un coleg, un iranian uşor genial, o capacitate care a şi terminat şef de promoţie. Îmi spune profesorul, vădit amuzat:
- Ştii, prima oară când am auzit de România a fost acum mulţi ani, la aeroport. Un grup de bărbaţi cu feţe colţuroase, de slavi, dar care vorbeau ceva ce suna mai mult a latină vulgară. Curiozitatea a învins bunul simţ şi m-am băgat în vorbă, întrebându-i ce limbă vorbesc. Româna, mi-au răspuns. Apoi, mânat de aceeaşi curiozitate am fost la standul României, în timpul Expo "86 care s-a ţinut în Vancouver.

A făcut o pauză ca pentru a-şi aminti împrejurările şi a continuat cu acelaşi zâmbet blajin pe faţa bonomă înconjurată de o barbă hirsută.
- Standul României era absolut ridicol! Tot ce se inventase pe lumea asta, fusese mai întâi inventat de români!

Iniţial m-am indignat şi, venită relativ proaspăt în Canada, am luat atitudine cu justificată mândrie patriotică.
- Nu, chiar aşa este! Suntem un popor foarte înzestrat, creativ şi cu multă inteligenţă.

Colegul meu iranian, foarte calm, îmi dă replica pertinent:
- Da, acelaşi lucru pot spune şi eu despre poporul iranian. Ştiţi că cei mai buni neurochirurgi din lume sunt iranieni? Ştiţi că avem savanţi în fizică nucleară şi chimie, renumiţi în toată lumea? Istoria persană merge înapoi în timp mii de ani şi ne putem mândri cu multe descoperiri, în toate domeniile, încă înainte ca Europa să aibă naţiuni!

Am tăcut ruşinată şi m-am simţit ridicol. Atunci am realizat că sunt încă prizoniera unei mentalităţi formate în matriţa naţionalismului comunist. Discursul ceauşist ce exulta patriotism de proastă calitate, decupat din cărţile de istorie cosmetizate să arate numai faţa luminoasă a "poporului glorios", a lăsat urme adânci în modul meu de gândire. În acel moment, mi-am dorit să aduc puţină decenţă în felul nostru de a ne comporta ca naţie. Dacă ne gândim bine, colegul meu iranian avea dreptate. O lume întreagă e pusă pe jar, căci iranienii pot produce mâine arma nucleară. În România, deşi Ceauşescu a lansat în secret programul nuclear încă din anii "70, fizicienii noştri nu au reuşit să obţină decât 200 g de clorură de plutoniu, păstrată cu sfinţenie într-o fiolă închisă într-un seif din Colibaşi, descoperită întâmplător imediat după Revoluţie. Atât am fost în stare! 200 de grame în douăzeci de ani, când pentru o singură bombă îţi trebuie 5 kilograme de plutoniu îmbogăţit.

Mai priviţi o dată filmuleţul cu lumea fără România şi gândiţi-vă doar la asta: Pakistan şi India au de mult program nuclear. Mai ţineţi minte legenda cu arma laser care circula pe timpul lui Ceauşescu? Am testat noi arma fix la graniţa cu ruşii (oare chiar aşa proşti să fie românii şi să îşi facă poligon militar pentru testare de armament exact sub nasul ruşilor?!), arma fiind montată pe un TAB. Şi au intrat ruşii să vadă ce facem, iar arma laser le-a distrus un tanc. Au venit repede cu utilaje şi au luat tancul cu totul, inclusiv pământul de sub tanc, pentru a fi studiat de savanţii ruşi. Cât de mândri ne simţeam când perpetuam aceste legende, lansate probabil de maşina de zgomote a Securităţii. Cu aceeaşi naivitate vecină cu prostia propagăm o falsă imagine a românilor, denaturată de jumătăţi de adevăr asezonat cu patriotism la kil.

Oare ce ne-ar trebui nouă ca să ne mai taie din nas, să potolească puţin aceste accese de patriotism cretinoid? Din păcate, 50 de ani de comunism "original" naţionalisto-stalinist şi gena "mândriei de puţit picioarele mai bine de 2000 de ani pe-acest pământ" o să ne împiedice a gândi limpede, într-o lume care îşi reaşează graniţele şi îşi redefineşte priorităţile.

Aş vrea să văd un film onest despre români, un film în care ne portretizăm aşa cum suntem, cu bune şi cu rele. De fapt l-am şi revăzut aseară pe Shaw Channel - numele filmului: "Operaţiunea Monstrul". Cei doi şefi rivali (Toma Caragiu şi Octavian Cotescu), subalternul doritor să le facă pe plac (Marin Moraru) şi genialul lui monolog - povestea cu "Bicicleta galbenă" pe care i-o şoptea mort de oboseală şefului, care nu putea să adoarmă. Orgoliile de pescar erau vindecate cu peşte cumpărat pe vodcă de la un lipovean ce sugea jumătate de sticlă pe nerăsuflate, după care cei doi coledzi se tachinau reciproc pe tema numărului şi mărimii peştilor "prinşi" cu portofelul, generând discursuri într-o limbă de lemn plină de ipocrizie şi mult, mult umor. Apoi, când tânăra ingenuă a apărut în tabloul idilic cu Deltă, apus de soare şi stuf, iar bărbaţii izolaţi de patima pescuitului nu ştiau cum să o curteze mai vârtos, au apelat la străbuna Periniţa, în speranţa unui sărut. Soţiile părăsite vremelnic au fost şi ele pomenite în final, în autocarul ce îi purta spre casă, cu promisiunea încărcată de vinovăţia petrecerii de cu o seară înainte, să "le ducă în concediu la Călimăneşti, că şi acolo or fi ape şi se poate pescui".

Filmul acesta mi-a adus după multă vreme lacrimi în ochi şi dor de România, mi-a umplut sufletul de o dragoste nespusă pentru românii mei aşa cum, în sfârşit, i-am recunoscut zugrăviţi pe pelicula veche şi de proastă calitate: slugarnici, duplicitari, orgolioşi, invidioşi, uşurelnici, veşnic amorezaţi, petrecăreţi, muieratici, duioşi şi plini de umor - în fine, umani! Atât de umani încât i-am simţit ai mei şi m-a inundat sentimentul puternic de apartenenţă la acest popor pe care nu l-aş schimba cu nici un altul, chiar dacă sunt forţată de împrejurări să trăiesc departe de ţară. M-am simţit fericită şi recunoscătoare că m-am născut româncă! "Operaţiunea Monstrul" e mai patriotic decât un milion de "Cum ar arăta lumea fără România", ce nu mi-a provocat decât silă şi o profundă milă pentru cei ce vibrează la asemenea mesaj.

Cum ar fi arătat lumea fără Toma Caragiu, Marin Moraru, Octavian Cotescu? Cum ar fi fost fără acel regal actoricesc: "...şi ...madam Izbăşescu... se uită la câine şi zice: «Cuţu, cuţu... ţi-o fi foame... Hai să-ţi dau nişte lăptic!» şi câinele... ca omu"... cu ochii închiiiişi..."

Cum ar fi arătat oare?! Pentru mine, dureros de tristă şi neîmplinită.

Angela Daniela ŢAPU