Jonathan Black, Istoria secretă a lumii
”În anul 1439, un misterios necunoscut pe nume Gemistos Plethon se strecura la curtea lui Cosimo de Medici din Florenţa. Plethon ducea cu el textele pierdute ale lui Platon, în limba greacă, şi totodată diverse lucrări ale neoplatonicienilor, câteva imnuri orfice şi - cel mai interesant - unele materiale ezoterice care proveneau, aparent, din Egiptul epocii piramidelor. Plethon venea din Bizanţ, unde tradiţia ezoterică neoplatonică încă persista din epoca primilor Părinţi ai Bisericii, ca Origene şi Clement, o tradiţie pe care Roma o reprimase. El a izbutit să stârnească entuziasmul lui Cosimo la ideea unei tradiţii străvechi, universale, dar secrete, ce îi predata pe aceşti primi creştini, avându-şi rădăcinile în gândirea lui Platon, Orfeu, Hermes şi în oracolele chaldeene. I-a vorbit de asemenea despre o filosofie perenă a reîncarnării şi a întâlnirilor de ordin personal cu divinităţile, posibile graţie ceremoniilor şi a intonării rituale a Imnurilor lui Orfeu. Acest apel la experienţa de ordin personal a fost cel care a inspirat evoluţia renascentistă. Cosimo de Medici l-a angajat pe Marsilio Ficino să traducă documentele aduse de Plethon, începând cu textele lui Platon, dar când a aflat despre materialele egiptene, i-a cerut să le lucreze mai întâi pe acestea din urmă. Spiritul pe care Plethon l-a adus în Italia odată cu traducerea textelor ermetice s-a răspândit rapid în rândurile elitei culturale. Apetitul pentru noi experienţe împreună cu o nouă şi vitală relaţie cu lumea spirituală au fost consemnate în scris de magul italian Giordano Bruno. Acesta scria despre o dragoste care provoacă „asudare excesivă, ţipete ce surzesc şi stelele, vaiete ce răsună în grotele iadului, chinuri ce duc spiritul viu într-o stare de încremenire, suspine ce fac zeii să leşine de compasiune, şi toate astea pentru acei ochi, pentru acea albeaţă,
acele buze, acel păr, acea modestie, acel surâs mic, acea ironie, acel Soare eclipsat, acel dezgust, acea vătămare şi schimonosire a naturii, o umbră, o fantasmă, un vis, un farmec de Circe în serviciul generării.” O notă complet nouă în literatură. Putem spune că literatura Renaşterii este iluminată de stele şi planete. Marii scriitori ai Italiei renascentiste au invocat această energie prin utilizarea activă şi inteligentă a imaginaţiei. La fel ca Helen Waddell, Frances Yates nu făcea parte din cercurile ezoterice sau, dacă făcea, din scrierile ei nu reiese nimic în acest sens, dar graţie meticuloaselor sale cercetări şi analizelor strălucite, şi datorită specialiştilor de la Institutul Warburg care i-au păşit pe urme, dispunem astăzi de o cunoaştere detaliată a descoperirilor ezoterice din vremea Renaşterii şi a modalităţilor în care ele au inspirat opere de artă şi literatură.
Textele ermetice traduse de Marsilio Ficino se refereau la crearea imaginilor în termeni ezoterici: „Dacă s-a concentrat pe lucrare şi pe stele prin imaginaţie şi emoţie, spiritul nostru se uneşte cu însuşi spiritul lumii şi cu razele stelelor prin care acţionează lumea spiritelor.” Altfel spus, dacă vă imaginaţi cât mai viu şi mai detaliat spiritele planetelor şi divinităţile stelare, ca rezultat al acestui act imaginativ, puterea acelor spirite ar putea curge prin fiinţa dumneavoastră. Am văzut în capitolul anterior că Evul Mediu a fost epoca magiei. Atunci au început gânditorii ezoterişti şi ocultiştii să construiască în mintea lor imagini pe care zeii şi spiritele le puteau însufleţi şi aduce la viaţă, aşa cum odinioară constructorii templelor şi ai şcolilor misterelor din lumea antică făuriseră obiecte - de pildă statui - pe care spiritele neîntrupate să le poată folosi ca trup. În Italia Renaşterii, artiştii cu convingeri ezoterice au început să reproducă, în piatră sau pe pânză, imaginile magice din mintea lor. În Evul Mediu, circulaţia manualelor de magie, aşa-numitele grimoires, fusese o activitate subculturală, ascunsă. Acum însă, literatura ermetică renascentistă, publicată fără oprelişti, oferea indicaţii privind modul de confecţionare a talismanelor menite să atragă influenţe din lumile spirituale, indicaţii urmate de artizanii epocii. Literatura ermetică sugera că influenţele oculte devin mai puternice dacă talismanele sunt făurite din metalul corespunzător spiritului invocat: aur pentru zeul Soarelui, de pildă, argint pentru zeul Lunii. De asemenea, preciza că diferite culori, forme, hieroglife şi alte tipuri de sigilii aveau afinitate pentru anumite fiinţe neîntrupate. Un critic de artă amintea despre „predilecţia pentru tonuri minore” şi pentru culori deschise a lui Sandro Botticelli, ceea ce sugerează o calitate eterică, firavă, ca şi când ar fi reprezentat în picturile sale fiinţe de pe un alt tărâm, încă incomplet materializate. Putem observa influenţa lui Ficino asupra lucrării Primavera a lui Botticelli, care ilustrează procesul de crearea materiei în termenii emanării succesive a sferelor planetare din mintea universală. Primavera însăşi a demonstrat, de atunci încoace, o remarcabilă tendinţă de a trăi în mintea celor care au văzut pictura. Artiştii neoplatonicieni ai Renaşterii credeau că redescoperă secrete antice. La fel ca Platon, considerau că orice proces de învăţare este de fapt unul de reamintire, de readucere în memorie. Mintea umană este o prelungire a infinitei minţi cosmice în lumea materială. Tot ceea ce a fost gândit sau trăit în istorie rămâne în băncile de memorie ale minţii universale - sau mai corect spus, continuă să trăiască într-un fel de prezent veşnic. Dacă Platon avea dreptate, cartea aceasta se află deja în dumneavoastră! Odată cu apogeul Renaşterii ajungem la noţiunea de geniu universal: Botticelli, dar şi Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo.
Geniul este acea persoană pe care claritatea şi măreţia viziunilor sale o diferenţiază net de restul semenilor şi nu este probabil întâmplător faptul că această evoluţie s-a produs în Italia, deoarece a constituit o continuare a tradiţiei marcate de viziunile extatice ale lui Joachim şi ale Sfântului Francisc.
La fel ca sfinţii, marii artişti se afirmau uneori ca purtători de cuvânt ai fiinţelor spirituale superioare. În conformitate cu tradiţia ezoterică, pictorul Rafael a fost inspirat în mod direct de arhanghelul cu acelaşi nume: mâna care a pictat atâtea capodopere era îndrumată divin.
Dar există în acest sens o idee mai ciudată şi mai misterioasă, aceea că fiinţa încarnată ca Rafael se încarnase anterior în trupul lui Ioan Botezătorul. După părerea lui Rudolf Steiner, acest lucru explică de ce nu există picturi de Rafael care să înfăţişeze evenimente ce au avut loc după moartea lui Ioan Botezătorul. Marile sale capodopere reprezentând Madona cu Pruncul, care emană un aer straniu şi irezistibil, au fost de fapt pictate din memorie.
Mulţi magi trăiau în Italia renascentistă, în vremea lui Leonardo da Vinci. Adesea lucrau în cadrul strâns unit al atelierului unui artist, unde pictorul şi progresul spiritual evoluau împreună şi puteau fi îndrumaţi concomitent.
Spre exemplu, matematicianul şi filosoful ermetist Pacioli, primul care a scris în mod deschis despre formulele secrete aflate la baza pentaclului venusian, a fost unul dintre maeştrii lui da Vinci în privinţa „numărului divin”.
Un alt mag despre care ştim că şi-a exercitat influenţa asupra lui Leonardo (fiindcă artistul avea câteva dintre cărţile lui şi i-a menţionat numele în însemnările sale) a fost un arhitect dintr-o generaţie anterioară. Leon Battista Alberti a conceput proiectul palatului Rucellai din Florenţa, unele dintre primele construcţii clasice din Italia renascentistă, şi pe cel al faţadei bisericii Santa Maria Novella, tot din Florenţa.
De asemenea, este autorul uneia dintre cele mai bizare cărţi în limba italiană: Hypnerotomachia Poliphili, povestea protosuprarealistă a lui Poliphilo. (Titlul s-ar traduce, aproximativ, prin „cel ce iubeşte multe lucruri în strădania sa pentru dragoste într-un vis”.) Eroul se trezeşte în dimineaţa în care urmează a porni într-o aventură, dar cade imediat într-un vis; îşi urmăreşte iubita pe un tărâm straniu, populat de dragoni şi alţi monştri, pe un traseu labirintic care îl duce în numeroase clădiri splendide, pe jumătate din piatră, pe jumătate fiinţe vii. Interiorul unui templu, spre exemplu, pare a-i fi totodată măruntaie. Alberti era obsedat de natură şi de formele naturale, pe care le-a inclus în lucrările sale în cele mai neobişnuite moduri. Dacă privim, de pildă, cele două versiuni ale tabloului Madona între stânci, aceeaşi obsesie devine evidentă, un exemplu clar al influenţei exercitate de Alberti asupra lui Leonardo da Vinci. Povestea continuă, având logica unui vis. La un anumit nivel, Hypnerotomachia este un manifest arhitectural.
Cea mai misterioasă, probabil, dintre capodoperele Renaşterii italiene este Mona Lisa. Cine îi poate explica puterea? Marele critic de artă şi ezoterist din secolul al XIX-lea Walter Pater scria despre ea: „Al ei este capul asupra căruia toate «sfârşiturile lumii au venit», iar pleoapele îi sunt puţin obosite. Este o frumuseţe făurită din interior asupra cărnii,
depunerea înceată, celulă cu celulă, a unor gânduri stranii şi fantastice reverii şi sublime pasiuni. … Este mai bătrână decât stâncile printre care şade … a fost de multe ori moartă şi a învăţat secretele mormântului şi s-a cufundat în mările adânci şi păstrează asupra ei ziua decăzută.” Pater face trimitere, poate, la ceea ce ştie. Mona Lisa este, într-adevăr, mai bătrână decât zeii. Am văzut anterior cum Luna s-a separat de Pământ pentru a reflecta lumina Soarelui spre el şi a face astfel posibilă reflecţia umană. Am văzut şi cum, în 13000 Î. C., Isis s-a retras de pe Pământ pe Lună pentru a deveni stăpâna acestui proces de reflecţie. Acum, la începutul secolului al XV-lea, după ce cosmosul petrecuse o veşnicie creând condiţiile necesare pentru a face posibilă reflecţia în sensul în care o înţelegem astăzi, lucrul aşteptat s-a petrecut în sfârşit. Capodopera lui Leonardo da Vinci este un jalon al istoriei umane fiindcă a capturat în sine clipa în care a avut loc acest pas în evoluţia conştiinţei. Pe chipul Monei Lisa vedem pentru prima dată profunda bucurie a celui care îşi explorează viaţa interioară. Ea este liberă să se detaşeze de lumea simţurilor care o încorsetează şi o frământă. Ea are ceea ce J. R. R. Tolkien numea într-un alt context „o privire interioară nestânjenită, mobilă, detaşată”. Prin urmare, Mona Lisa făureşte un spaţiu magic în care spiritul lui Isis poate sălăşlui. Fireşte că, în zilele noastre, este aproape imposibil să rămâi singur în sala de muzeu cu ea, dar la fel ca Lohan de la British Museum, Mona Lisa a fost astfel creată încât, dacă intri în comuniune cu ea, îţi va vorbi.”
(Jonathan Black, Istoria secretă a lumii)
Comentarii