Drumul către Început
Drumul către Început
Într-o vreme când îmi pierdeam timpul pe o platformă literară, obosită de gângurelile ”poetice”, of-uri și ah-uri, sclipiciuri și izvorașe, zâni și zâne obosiți de atâta ”iubire” etc. am încercat să schimb puțin peisajul. Să arăt că mai sunt și alte lucruri mai mult decât necesare cuiva care își poartă cu mândrie eticheta de ”poet”, ”scriitor”, ”pictor”, ”artist”, în cele din urmă. M-a bântuit și mă bântuie credința că nimic nu-ți vine din cer, e nevoie de un continuu și asiduu studiu, de asimilare și abia apoi poate fiecare să –și încerce talentele utilizând precum albina tot ce a cules de la alții și adăugând propria contribuție originală. Și mă refer la muzica clasică, mă refer la filozofie, mă refer la artele plastice și la marii pictori. Că reacția a fost una de repingere și demersul meu a fost considerat un soi de aroganță, asta e altceva.
Într-una din zile, o tânără ”poetă” a răbufnit și m-a luat la rost, sătulă să tot vadă picturile avangardiștilor. A venit și a comentat la o pictură a lui Picasso, spunând că e arta unui diletant pe care ea o poate imita oricând. Și cu mare obidă mi-a zis: ”Chiar nu înțeleg ce admirați la aceste mâzgăleli!” Nu știu în ce măsură am convins-o, dar i-am arătat puțin din traseul parcurs de marele pictor și m-am oprit la perioada lui clasică. Am încercat să-i explic faptul că nu putuse să facă acele ”mâzgălituri” avangardiste până nu asimilase celelalte curente artistice, manifestându-se, la început, ca un clasic. Concluzia ei a fost: ”Păcat! Era un pictor foarte bun!”
Și așa am ajuns la miezul subiectului pe care vreau să-l ating puțin. ”Avangardismul” în artă sau ”răzvrătirea” unor noi generații împotriva lumii clasice deja cunoscute, împământenite este un act de mare curaj, de siguranță de sine, de cunoaștere deplină. Mulți dintre ”artiști”- pictori, poeți, muzicieni se consideră ”avangardiști” prin adoptarea unor idei de suprafață, a unor șabloane fără să aibă habar de trecutul valoros al acestor domenii.
Ce presupune ”avangarda” în artă? În primul rând, cunoașterea profundă a domeniului în care te manifești precum și a celor adiacente, apoi, conștientizarea că e aproape imposibil să-i egalezi pe înaintași, ultima soluție care-ți rămâne fiind să cauți tu însuți alte căi, alte idei novatoare.
Fără cunoaștere, fără asimilare, fără conștientizare, să fie clar, nu poți tu, artist, să pui noi temelii către noi direcții de manifestare în orice domeniu al artei!!! Un exemplu la îndemână ar fi Brâncuși.
Ceea ce nu pricep mulți dintre ”condeierii” adepți ai ”modernismului” în ceea ce privește elementele de prozodie din poezia scrisă în vers alb este faptul că nu toate cuvintele ”liber-slobozite” și scrise unele sub altele înseamnă poezie, nu toate delirurile verbale înseamnă poezie; nu toate dezmățurile de cuvinte și fapte înseamnă proză; nu toate culorile împrăștiate pe un suport înseamnă pictură și nu toate acordurile dezmembrate înseamnă muzică atonală.
”Avangardismul” înseamnă muncă, efort, curaj, cunoaștere, asumare.
E greu? E ușor? Nu știu să răspund.
Și pentru că în momentele de răgaz mă tot întorc la marea mea pasiune care este Leonardo da Vinci voi spune câteva despre ”avangardismul” geniului manifestat încă din vremea în care micul ucenic a ajuns în atelierul vestitului maestru florentin Andrea del Verrocchio. Se știe că munca în atelier era comună: maestrul și ucenicii lucrau împreună la comenzile pe care le primeau, motiv pentru care cu greu au putut fi atribuite lucrările vreunui artist, mai târziu. Prima intervenție cunoscută a micului artist a fost la tabloul ”Botezul lui Hristos”.
Specialiștii susțin că mâna lui Leonardo se recunoaște în imaginea îngerului din lateral stânga care ține tunica imaculată pregătită să-l acopere pe Iisus. Tânărul pictor respectă tradiția Antichității, precum și și noile contribuții ale maeștrilor contemporani, dar ceea ce-l răscolește și îl determină pe maestrul Verrocchio chiar să renunțe la pictură (după mărturia lui Vasari) este frumusețea îngerului pictat de Lionardo, carnația chipului, culorile, toate aceste elemente care îl disting de restul personajelor precum și marea sensibilitate artistică de care dă dovadă.
Acesta a fost un moment esențial în evoluția marelui artist - micul discipol își depășise Maestrul având conștiința artei sale.
Să-l admirăm și să nu-l uităm pe Maestru!
Este și el conștient de valoarea micului ucenic și cu mare discreție și iubire îi dă spațiu și libertate lăsându-l să se înalțe în zbor.
Poate să existe o dovadă mai mare de iubire decât să-l admiri pe cel care te întrece și să-i asiguri, susținându-l, curajul și forța creației? Eu nu cred!
Pe lângă sensibilitatea artistică, tânărul ucenic, Leonardo, mai aduce o noutate în atelierul lui Andrea del Verrocchio: tehnica lucrului în ulei, importată în Florența din Țările de Jos (flamandul Jan van Eyck se spune ar fi amestecat prima dată pigmenții cu ulei de in). Cert este că pentru micul ucenic începe o luptă cu sine însuși prin toate experimentele pe care le face devenind un maestru al tehnicii în glasiuri (suprapunerea mai multor straturi de culoare, fără riscul de a se amesteca, până apare luminozitatea și tonalitatea dorită), tehnică care îi permite artistului să dea acea senzație de catifelare a pielii și de blândețe a chipului.
Nu a existat și nu va exista un mai mare alchimist al culorilor decât Leonardo da Vinci!
Dar să nu creadă cineva că drumul lui a fost un drum lin, presărat cu floricele și plin de satisfacții. Din contră! Eșecuri peste eșecuri! Abandonuri peste abandonuri! Pentru că așa arată urcușul unui ”avangardist”!
Și poate ar trebui să mai amintim încă un element de noutate din arta sa: minuțioasa artă a detaliului și perspectiva, element studiat de pictorii florentini și preluat de la minuțioșii lor colegi flamanzi.
Reproducerea cu mare fidelitate a elementelor din natură ca și cum ierburile și florile ar fi fost puse sub o lupă a fost la Leonardo strâns legată de pasiunea lui pentru științele naturii. Numită și tehnică ”lenticulară” această tehnică a detaliului are la Leonardo da Vinci un suflu nou, o nouă abordare. Natura nu mai este doar un decor, ci este un personaj viu. Este viața însăși în care personajele, la rândul lor, viețuiesc. Cele câteva elemente ”avangardiste” aduse de micul ucenic al maestrului Andrea del Verrocchio au putut fi constatate la primul tablou la care a contribuit, ”Botezarea lui Hrisos”.
Și acesta a fost începutul de drum pe care geniul îl face către regăsirea Paradisului Pierdut, către Eden. Doar ei, ”avangardiștii” - și nu e vorba doar despre o atitudine, ci despre o muncă titanică – pot recunoaște această cale de regresie către Începuturi!
Comentarii