ION VIANU - Scrisoare către Paul Goma
ION VIANU - Scrisoare către Paul Goma
Bucureşti, 2 martie 1977
Mult stimate Paul Goma,
De o bună bucată de vreme urmăresc remarcabila d-tale activitate care, prin curajul pe care îl manifeşti, ar merita să redea încredere multora dintre români. Într-adevăr, tot ce s-a întâmplat în aceşti ultimi treizeci de ani nu a fost de natură să satisfacă orgoliul nostru. Mai întâi ne-am lăsat (o, fără voia noastră!) zdrobiţi de cizma unui asupritor brutal. Apoi, ni s-a părut că putem să ne luăm, cum se zice cu o expresie prea curentă, destinul în propriile noastre mâini. Abia atunci s-a petrecut drama de care vreau să vorbesc aici: am început să ne temem că orice fisură în unitatea noastră „de nezdruncinat” ar putea să ducă la prăbuşirea patriei. De aici, tendinţa, tot mai ascuţită în ultimii ani, de a reduce câmpul ideilor la câteva sărace şi goale însăilări patriotarde, tendinţă care a devenit azi preponderentă în întreaga noastră mişcare culturală, nefăcând altceva decât să accentueze încă şi mai mult plictisul şi deprimarea care caracterizează viaţa noastră de toate zilele.
Și acuma vii d-ta, cu o colosală experienţă a asupririi şi a durerii, şi formulezi câteva exigenţe: modeste în raport cu ceea ce un om poate să aspire în mod legitim, dar foarte pretenţioase dacă ne gândim cât avem realmente dreptul de a fi. Ceri mai întâi ca oamenii să poată părăsi şi regăsi în mod liber teritoriul ţării; să vorbească şi să scrie fără teamă; să participe direct la bucuria de-a trăi, şi nu prin intermediul unor generaţii viitoare. Este semnificativ că tocmai astfel de exigenţe simple te-au desemnat ca pe un agitator periculos – şi de aici toată suspiciunea cu care eşti încurajat, ameninţările neîncetate la care te supui. Dar le faci faţă surâzând şi cu fruntea sus.
Numai că eu, dragă Paul Goma, nu pot să urmez întru totul drumul deschis de d-ta. Pentru că încă investeşti toate speranţele în viitorul nostru. Crezi că, orice se va întâmpla, conjunctura istorică ne va surâde la un moment dat. Sau, poate, eşti unul din acei idealişti sublimi care luptă pentru o cauză pierdută fără să le pese!
În ceea ce mă priveşte, sunt obosit, pentru că am văzut multe aici, la noi, în România. De prea multe ori am văzut mediocritatea neghioabă dându-şi aere savante, forţa brutală călcând în picioare elanul creator, minciuna travestită în dogmă absolută dând cu obrăznicie lecţii de bun-simţ adevărului celui mai elementar. Poate că e o greşeală de optică, dar nu văd cum am putea ieşi din această stare. Sunt descurajat. De aceea m-am hotărât la un demers îngrozitor, dar care este comun unui mare număr de români: emigrarea. De câtăva vreme am depus, împreună cu familia mea, o cerere de plecare definitivă din ţară.
Probabil că ai reflectat adesea ce lucru sfâșietor reprezintă o astfel de determinare. Eu am ezitat enorm până să mă decid. M-am gândit la părinții mei, în special la tatăl meu, un cărturar căruia patriotismul cel mai arzător i-a fost, poate, principiul cel mai fix din viață. Totuși, pot mărturisi aici în fața d-tale, dar și în fața istoriei, că și el avea numeroase momente în care evoluția lucrurilor i se părea nebuloasă și de neînțeles. A murit chiar atunci când mijeau zorii. Dar zorii au fost un crepuscul de dimineață într-o noapte polară, iar noi am reintrat în conul de umbră. Astfel, în hotărârea tragică de-a emigra joacă un rol nu numai experiențele mele, ci și multe din ale lui, sedimentate acum în mine.
Vreau, deci să plec. Mi-a oferit o ospitalitate generoasă Franța, pământ clasic al tuturor nefericiților care nu mai pot trăi în țara lor. Franța, căreia îi mulțumesc pentru că a făcut-o numai în virtutea acestei vocații și fără să fi avut vreo obligație față de mine. Totuși, îmi dau seama că ajuns acolo nu voi putea ridica niciun fel de pretenții decât acele care decurg din simplele drepturi ale individului,că demarez ca un ins marginal, un străin, ”un meteque”. Aici, oricât aș fi suferit,obiectiv și subiectiv, eram mereu însoțit de o biografie și o istorie, peisajul, oamenii erau pentru mine cunoscute. Nici parvis-ul de la Notre–Dame, nici figurile originale de la Saint- Germain nu vor înlocui vreodată aceste semne ale recunoașterii infinit de prețioase pe care ți le trimite ambianța în care te-ai născut și ai trăit. Din acest punct de vedere, actul meu reprezintă un fel de sinucidere simbolică, un harakiri moral care anihilează partea tradițională, conservatoare din mine, dar care poate va da de gândit și va duce la o mutație. În acest sems, este un act de patriotism. Mor ca român, dar rămân om și poate mă voi reface ca o structură întreagă, armonioasă. Copiilor noștri le dau șansa să nu mai treacă prin aceste ambiguități, să trăiască demn. Depinde de calitatea substanței lor intime ce vor face cu această posibilitate.
Pot să mă întreb ce se va întâmpla dacă autoritățile îmi vor refuza plecarea? Desigur. În acest caz și atâta timp cât voi rămâne aici, voi fi alături de d-ta, solidar și activ, gata de sacrificiu. Dar poate că sorții și rațiunea celor ce dețin puterea vor hotărî, totuși, grabnica mea plecare.
Paul Goma, nu vreau să te rețin prea mult. Ești angajat cu toată ființa într-o luptă cu puține șanse în această țară minunată, pentru acești oameni minunați și care suferă, dar în mijlocul cărora eu nu mai pot trăi. De pe culmile disperării îți urez sănătate și succes.” Pg.498-500
Apărut în Limite (red. V.Ierunca și N. Petra), septembrie 1977
(Din vol. Matei Călinescu Ion Vianu Amintiri în dialog Memorii, Humanitas, 2006)
Comentarii