În ţara Sânzienelor şi a "Divertişilor"

În ţara Sânzienelor şi a "Divertişilor"

Sărbătoarea de Sânziene este la origine o sărbătoare păgână (precreştină) care în unele regiuni ale ţării a fost asimilată cu o sărbătoare creştină, cum ar fi în Bucovina, unde Sfîntul Ion de Vară (cum este numită sărbătoarea) este identificat cu Sfîntul Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava.

Sărbătoarea de Sânziene este la origine o sărbătoare păgână (precreştină) care în unele regiuni ale ţării a fost asimilată cu o sărbătoare creştină, cum ar fi în Bucovina, unde Sfîntul Ion de Vară (cum este numită sărbătoarea) este identificat cu Sfîntul Ioan cel Nou, ale cărui moaşte se află la Suceava.

în general, în ziua şi mai ales în noaptea dinainte de 24 iunie, românii sărbătoresc Sânzienele, zâne bune care zboară noaptea prin văzduh. Ele dau noroc pentru sănătate şi pentru recoltă, dar pot deveni foarte rele şi răzbunătoare dacă sunt supărate de oameni. Tradiţia cere ca de Sânziene fetele să culeagă flori albe sau galbene numite sânziene din care împletesc cununi şi cingători, ce sunt puse apoi la uscat pentru leacuri. După felul cum se usucă sau sunt luate de vânt, cununile vestesc cine se căsătoreşte, cine moare şi cine va avea noroc peste an. Tot de Sânziene se culeg plante pentru leac şi pentru vrăji, iar legenda spune că tot acum se poate afla vestita iarbă a fiarelor, care poate deschide orice uşă.

în alte zone ale ţării, această sărbătoare se mai numeşte Drăgaica; câteva fete frumoase se fac Drăgăici, iar una dintre ele se îmbracă în mireasă, căpătând puteri deosebite (poate da miros florilor şi bob grâului). De obicei, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte în această zi ziua morţii sfinţilor, adică ziua naşterii lor pentru viaţa veşnică.

La biserica românească Sf. Nicolae din Port Kells, în avans cu două zile, s-au sărbătorit chiar Sânzienele, într-o variantă nord-americană: open house în care toţi vecinii şi românii doritori au fost invitaţi şi aşteptaţi de gazde primitoare. Am acceptat şi eu invitaţia afişată pe site-ul Centrului Comunitar, considerând chiar o datorie morală să încep să construiesc mai degrabă, decât să critic neproductiv.

în ciuda vremii ploioase, reci şi mohorâte care numai a vreme de picnic nu semăna, am pornit la drum împreună cu Nick Sava, hotărâţi să ne ducem la bun sfârşit misiunea de reporteri, în ciuda zânelor rele care începuseră să îşi arate supărarea pe noi, oamenii, şi pe gâlceava noastră fără temei.

Ajunşi la destinaţie, nu ne-a surprins să vedem că puţini se încumetaseră să iasă la iarbă verde pe aşa vreme, cei prezenţi fiind mai ales enoriaşii şi câţiva vecini canadieni. Dar numărul relativ mic a fost compensat de atmosfera de petrecere accentuată de muzica populară ardelenească, ce se revărsa din boxele protejate de un cort aflat în mijlocul curţii. Baloane colorate, fum de grătar şi, lângă scena improvizată, un comitet de primire (am presupus eu) în centrul căruia se afla dl. preot Cornel Dragomir. M-am prezentat şi astfel am făcut cunoştinţă cu dl. Cătălin Ristea, dl. Gelu Halmaghi şi dl. Leon Străjescu, inimosul instructor al trupei de dansuri populare.

Nu mă aşteptam la o primire cordială după animozităţile pe care le-am generat cu cele două editoriale mari şi late pe care le-am scris în scurta mea carieră scriitoricească, dar am avut un dialog civilizat şi am beneficiat de proverbiala ospitalitate românească.

Am fost totuşi mustrată voalat de către dl. preot Dragomir, cu vorba "Numai în pomul care face roade se aruncă cu pietre" - evitând să comentez că am aruncat cu pietricele ca să atrag atenţia, nu cu bolovani ca să dau jos ceva mere din pom. L-am întrebat pe dl. Dragomir care este, totuşi, sursa neînţelegerilor dintre parohie şi Centru, iar dânsul mi-a spus că un motiv ar fi lipsa transparenţei (mai ales transparenţa financiară) pentru că, în vreme ce parohia are toate mişcările monetare la vedere, Centrul le-ar ţine pe ale sale, secrete. A mai făcut o comparaţie interesantă când a accentuat reuşita parohiei, aceea de a fi prima parohie românească ce este proprietarul bisericii în care slujeşte. Astfel, dl. Dragomir a comparat un magazin de stat în comunism, unde vrei nu vrei vinzi şi cumperi ce e pe tejghea, cu un magazin capitalist unde trebuie să te focalizezi pe mulţumirea clientului şi pe fidelitatea lui ulterioară, această viziune fiind într-un fel explicaţia succesului. Când am afirmat că eu sunt enoriaş itinerant pentru că măcar virtual aş vrea să fac parte dintr-o biserică românească unitară, dânsul a replicat că tocmai aceşti enoriaşi sunt cei care nu îi plac, pentru că nu te poţi baza pe ei atunci când îţi faci calculele şi când ai de plătit mortgage lună de lună. Vă spun sincer că m-am simţit iarăşi "cap de locuitor" deasupra caruia se puneau tone de oţel, tractoare şi venit mediu, şi mai puţin suflet. Ştiu sigur un lucru: dl. Dragomir este cu certitudine un excelent manager, un administrator de vocaţie.

Dar am fost readusă din gândurile în care mă pierdusem de către dl. Leon Străjescu, ce s-a bucurat sincer că dă ochii cu mine - pentru a-mi reproşa finalul editorialului "orice frumuseţe românească trebuie să fie şi cu ciobani..." şi zice dânsul "că dacă noi am dansat pe scenă în costume populare, nu înseamnă că suntem ciobani; şi, în fond, toţi ne tragem din ciobani şi am considerat jignitor să fim făcuţi ciobani numai pentru că respectăm o tradiţie românească". Am încercat firav să explic că departe de mine gândul la dansatorii lui când am lucrat finalul şi că, de fapt, se încheia "cu ciobani... cu gingăşie.." dar ...gingăşia' strica efectul stilistic al întregului editorial; am sacrificat astfel pe altarul stilisticii gingăşia din final, acesta rămânând nefericit cu ciobanii, cărora nici prin cap nu mi-a dat să le atribui o conotaţie negativă. Am renunţat să mă explic şi, aşa cum englezul are vorba "The beauty is in the eyes of the beholder", pot parafraza spunând că sensul a ceea ce scriem este construit diferit şi particularizat în mintea fiecăruia dintre cititori.

Am întrebat apoi pe unul dintre enoriaşi care crede el că ar problema, de ce nu am putea iniţia un dialog sincer, real, de ce nu putem re-porni relaţii normale şi bazate pe respect. Acesta mi-a spus că de fapt totul porneşte din cauza antipatiei reciproce ce frizează ura, dintre doi oameni, doar doi! Preotul Dragomir şi Nick Sava - dacă ei şi-ar rezova problemele (ceea ce a considerat puţin probabil) atunci nu ar mai fi nici o piedică. Aş dori să remarc că totuşi nici unii, nici ceilalţi, nu suntem oi - turmă care îşi urmează docil, behăind blând, ciobanul (ce este în fond, mai rău: să vorbesc de oi sau de ciobani?) - dar e un comentariu ce nu-şi mai are rostul. Spiritul gregar este o realitate, mai ales la români...

La ora 14 am fost invitaţi în biserică pentru a asista la un spectacol artistic susţinut de copiii enoriaşilor. Copii entuziaşti şi, chiar dacă vorbeau cu accent englezesc sau citeau ignorând căciuliţele şi virgulele, este de admirat că încă mai citesc în româneşte, că încă mai ştiu de Creangă şi de Păcală. Cinste părinţilor lor şi acestui grup de români entuziaşti! Programul artistic a conţinut mici reprezentaţii din snoave şi poveşti româneşti ca: Ridichea uriaşă, Păcală avocat, Pupăza din tei, alternând cu bucăţi muzicale interpretate la pian sau vioară. Doamna Elena Halmaghi mi-a mărturisit că la început doar trei copii cântau la pian, dar în timp s-a produs o adevărată emulaţie şi fiecare a început să îl imite pe celălalt, dorind să înveţe un instrument. Nu pot să nu îl amintesc pe dl. Cătălin Ursu, care a fost prezentator şi un soi de maestru de ceremonii, un om despre care când scriu îmi este greu să îmi găsesc cuvintele, pentru a evita să transform reportajul într-un panegiric. Pur şi simplu nu poţi să nu îl admiri aşa cum îl admir pe cel în care arde permanent flacăra pasiunii.

Am aplaudat cu frenezie, am râs la apariţia micuţilor mascaţi în pisicuţe, urşi şi şoricei, m-am emoţionat la interpretările de talent (cum a fost cea plină de forţă a lui Cristian Panaitiu - singurul care a cântat fără partituri, sau la cele ale lui Horaţiu şi Cristi Halmaghi).

Deşi în timpul programului artistic urmăream îngrijorată ploaia ce răpăia sâcâitor afară, hotărâtă să ne strice voia bună, când am ieşit iar în curtea bisericii, o lumină lăptoasă lăsa deja să se ghicească soarele printre nori. Ploaia s-a oprit ca prin farmec şi am ştiut că zânele bune zboară iar nevăzut deasupra noastră.

Ar fi fost şi păcat (în ciuda ironiilor pe care le-am suportat, cum că aş avea ceva cu micii noştri româneşti sau cu sărmăluţa noastră tradiţională), pentru că micii au fost cei mai buni pe care i-am mâncat de când sunt în Canada. Plus că, în ciuda numelui, au fost mici mari, uriaşi chiar, revărsându-se din farfurie. Nick nu se mai sătura de gogoşi, pe care le-a găsit minunate, şi, astfel, ospătându-ne cu poftă am urmărit evoluţia formaţiei de dansuri, gustând cu privirea, şi emoţionându-ne cu papilele gustative.

Am mulţumit gazdelor mele şi dl-ui preot Dragomir, fiind forţată să plec mai devreme decât aş fi vrut pentru că mă aştepta un alt moment românesc într-o Duminică prea plină deja: momentul Divertis. Am mai avut timp să semnez o foaie de sponsorizare pentru unul din copii, copii care organi-zaseră spre surprinderea părinţilor, un meci de hochei de stradă cu scopul de a strânge fonduri pentru biserică. Asta este ceea ce numea unul din părinţi: "puterea exemplului personal" şi mândri că cei mici au gândit, organizat, tipărit formulare - totul pentru a-şi ajuta părinţii în efortul lor de a ridica un loc comun, bucăţica lor de Românie în Canada. Nu am putut să nu îi admir şi să mă întreb de ce ne încăpăţânăm să deranjăm nişte oameni care deja şi-au hotărât drumul comunitar. De ce să mai sprijine un Centru Comunitar când deja practic au unul - chiar cu icoane pe pereţi şi altar? De ce să îi îndemn să îmi cumpere revista, când cei 30 de dolari pe an cât ar fi abonamentul pot fi adăugaţi la puşculiţa bisericii? Şi sentimentul de zădărnicie, sentiment atât de prezent în fiinţa mea balcanică, s-a suprapus peste speranţa unei întâlniri la jumătatea drumului, întâlnire care n-ar pune în pericol migrarea clienţilor de la un magazin la altul. Speranţa că poate la 1 Decembrie, alături de ceilalţi preoţi îl voi vedea şi pe dl. preot Dragomir susţinându-şi şi aplaudându-şi enoriaşii. Speranţa că voi vedea mai mulţi români de aiurea la picnicurile bisericilor şi mai mulţi enoriaşi de la Sf. Nicolae la picnicurile centrului sau ale altor biserici. Speranţa că va veni o zi în care nu ne vom mai putea urî semenii... Aşa, pur şi simplu.

*

Prinsă între Sânziene şi Divertis, abea am avut timp să ajung în timp la Centrul Ucrainean şi priveliştea mi-a alimentat iar amărăciunea. Biserica, sala de spectacole, biblioteca, toate sub un acoperiş comun. Câte am fi putut face şi noi românii dacă ar fi existat unitate... în sala de spectacole deja se adunaseră peste 250 de spectatori amestecaţi cu cei câţiva membri ai grupului Divertis care se bucurau de revederea cu prietenii. Lume pestriţă, câteva doamne în rochii de voal, înflorate, sau rochii lungi de seară, domni în costum şi cravată, prea eleganţi pentru sala modestă; cei mai mulţi însă în blugi, accentuând renumele British Columbiei - cea mai casual provincie din Canada. Sala Centrului Ucrainean, transformată pentru o seară în spaţiu românesc, s-a metamorfozat cu succes avand în vedere că spectacolul a început mai târziu cu un sfert de oră decât ora anunţată în program.

în deschidere, corul Crescendo împreună cu dirijorul şi compozitorul Cătălin Ursu, au pregătit o surpriză muzicală celor din grupul Divertis - o parodie în care au fost prezentaţi fiecare dintre membrii grupului într-un fel cu totul inedit. După această intervenţie muzical-umoristică, primul şi-a făcut apariţia Toni Grecu, ce a comentat că s-a simiţit tare bine când şi-a auzit numele cântat de corul Crescendo şi acum realizează ce bine trebuie să se fi simţit Ceauşescu al cărui nume era cântat incomparabil mai des.... Spectacolul a fost pregătit special pentru spectatorii români nord americani, dar asta a fost spusă doar aşa, ca să ne menajeze orgoliul nostru de români-canadieni, pentru că de fapt spectacolul a fost gândit pentru românii din Statele Unite. Temele muzicale, aluziile politice şi numele din showbiz, toate au fost de origine americană, dar asta nu mi-a diminuat plăcerea de a urmări spectacolul. La început au existat nişte trageri la temă, un soi de punere la curent cu evenimentele politice de seamă din România - pe care mulţi din sală s-ar fi putut să nu le ştie şi, astfel, nu ar fi gustat umorul spectacolului.

Moldoveni şi un ardelean, sau ingineri şi un absolvent de Filologie, cam aşa ar putea fi descris pe scurt grupul, dacă nu ar fi mult mai mult decât atât. O trupă de oameni talentaţi şi cu un debordant simţ al umorului, stăpânind de minune arta improvizaţiei au făcut să râdă o sală întreagă pe parcursul a două ore şi jumătate. Vedeta spectacolului, Ioan Gury Pascu, este incontestabil un uriaş talent şi citind autobiografia sa pe site-ul grupului am fost uimită să aflu că iniţial a candidat la actorie dar a picat cu brio. Oare câţi actori fabuloşi am pierdut din cauza subiectivismului unei comisii?
Spectacolul a smuls râsete în cascadă şi ropote de aplauze dar, pentru mine, plecată de un an jumate din ţară, nu prea au fost numere inedite. Numărul cu Partidul Odihnit Român şi cu Fetele de la Kabulna le mai văzusem acum doi ani, dar asta nu înseamnă că nu le-am gustat cu aceeaşi plăcere ca prima oară pentru că, în fond, fiecare reprezentaţie a lui Divertis este unică. Umorul lor este unic şi intraductibil. Aşa cum nu poţi traducând bancul "Doi miliţieni numărau o bilă" să faci un canadian să râdă, tot aşa nu poţi face umorul grupului Divertis universal, pentru că este un umor ce îşi trage seva din bălteala politichiei româneşti, şi a felului nostru de a fi care este într-adevăr unic. Această unicitate şi-a pus amprenta pe întreaga seară, o seară cu adevărat românească, vibrantă, caldă, veselă şi dătătoare de speranţă.

*

Conduc pe autostradă şi privesc absentă luminile oraşului, cerul întunecat - trandafiriu ce colorează vârful munţilor din zare şi mă întreb ce caut eu aici, pierdută în imensitatea canadiană. încă îmi răsună în urechi acordurile pianului bisericii şi râsetele sălii la Divertişi - ecouri îndepărtate ale unei zile româneşti. Melancolie de duminică seara pentru că a doua zi totul va intra iar în vâltoarea stresului zilnic când, pentru o vreme, vom uita de toţi şi de toate, vom uita că suntem parte a unei culturi, a unei naţii de care vrem - dar încă nu vrem - să ne rupem. Şi totuşi ne întoarcem periodic la rădăcini, pendulând aleator între spaţii virtuale româneşti - un surogat de Românie, purtând cu noi permanent şi sâcâitor, gustul amar al pribegiei.

Angela Ţapu