Barza

Venise toamna, cu hlamida albă, Peste păduri cu frunza tremurată. O barză hotărăşte să nu plece, Să vadă ea zăpada cum arată. Se-nşiruie suratele şi pleacă, Iar barza râde-n cioc când le-a văzut, Gândindu-se ce greu aveau să treacă Şi ce efort va trebui făcut. Nu prea părea, dar toamna a fost lungă, Iar barza zi de zi s-a bucurat Că peste toate îi e dat s-ajungă Stăpână, vieţuind ca-ntr-un palat. La urmă vremea a-nceput să-şi schimbe Făptura, cerul atârna cam greu Şi cheful ca prin ploaie să se plimbe Înaripata nu-l avea mereu. Începe ea să simtă frig de iarnă Şi lapoviţa cu a ei plimbare Pe suflete oprindu-se să cearnă Şi se mira de-a timpului schimbare.

Vifor cumplit porneşte într-o noapte, Rîstoarnî tot şi spulberă în vânt, În urlete se schimbă blânde şoapte, Troiene se înalţă pe pământ. În duşmănie viforul atacă Şi smulge barza, de frig tremurând, Purtând-o ca pe haina cea săracă, În zvonuri de pustie alergând. Când vine dimineaţa mohorâtă O barză îngheţată nu mai poate Să-şi mişte aripa, în câmp pierdută. Ninsoarea cade iar din ceruri toate. E zgribulită barza şi gândeşte Că a greşit neascultând chemarea  Suratelor, apoi pierdut priveşte În timp ce simte că e grea suflarea. Un strop de soare singur a căzut Pe câmpuri, când din cer răsare luna. O barză, pe un lan necunoscut, Închide ochii pentru totdeauna.

---