”Generaţia antebelică a inventat o grămadă de gugumănii curente privitoare la situaţia românilor, cum ar fi aceea a „nenorocului istoric". Am întâlnit o explicaţie similară în memoriile preşedintelui Sa’adat, care vorbeşte de „ghinionul istoric" al egiptenilor. Norocul şi ghinionul, e de prisos s-o mai spunem, popoarele şi-l fac cu mâna lor.

Românii n-au avut nici pe departe atâta nenoroc ca acadienii, şi nici parte de atât de mult noroc ca ei. Când te duci la supermarket la raionul de condimente, descoperi unele pe care scrie: Cajun. Mulţi cred de aceea că prin „Cajun" se desemnează doar un condiment. In realitate, e numele în limba engleză al locuitorilor din sudul statului Louisiana. Sunt cunoscuţi drept misterioşii stăpâni ai mlaşti¬ nilor din enorma deltă a fluviului Mississippi. Au reputaţie de sălbatici şi de neasimilaţi. Au luptat vreme de aproape două sute de ani cu autorităţile ca să-şi păstreze limba - franceză - şi traiul liber de vânători şi de pescari. După război au devenit liberi şi bogaţi; exportă condimente Cajun, cafea cu cicoare, orez cu fasole Jambalaya, crabi şi creveţi, muzică numită Zydeco şi faima unei autentice independenţe pe care şi-au apărat-o cu viaţa, împotriva tuturor autorităţilor locale: spanioli, englezi, yankei.

Cuvântul Cajun vine de la Acadian, ’Cadian, adică locui¬ tor al Arcadiei sau, cum pronunţau francezii în secolul al XVII-lea, „Acadie“. Această Arcadie - la origine o fericită regiune a Greciei - fusese la început teritoriul Noii Scoţii (azi Canada), unde colonişti francezi se stabiliseră încă din 1604. De la 1710 englezii preiau puterea, dar acadienii sunt majoritari şi fac opoziţie civilă. în 1755, englezii decid să-i deporteze pe toţi (în treacăt fie spus, deportările n-au fost inventate de Stalin, nici rasismul n-a fost inventat de Hitler: imperiul britanic le-a cultivat cu fervoare vreme de trei sute de ani). Deportaţii sunt între opt şi zece mii; mulţi mor pe drum, alţii ajung în Anglia ori în Franţa, unde se simt înstrăinaţi. Perioada e numită „Le Grand Derangement“. S-o traducem: Marea Strâmbătate. Unii se întorc în Canada, dar grosul lor - vreo şase mii - se instalează unde pot (şi mai ales unde sunt lăsaţi), în Statele Unite ale Americii. Tragedia lor e descrisă de poetul Longfellow, în lungul poem Evangeline, după eroina acadiană care se sinucide, pare-se în orăşelul numit astăzi Saint Martinsville - două şiruri de case dispuse în jurul unei biserici în inima Louisianei.

Acadienii din Louisiana au ajuns în jinduita colonie franceză după peripeţii de neimaginat şi s-au instalat în mlaştini, prinzând peşti cu mâinile, mâncând crabi şi fasole. Celebra lor muzică Zydeco e doar interpretarea engleză, incertă, a expresiei „(danse des) haricots“, pronunţată în fran¬ ceza populară „lezarico“, de unde „zarico“, „zadico“, „zydeco“. Stăpânirea spaniolă, care survine puţin după aceea, nu-i lezează: nimeni nu le jinduieşte mlaştinile. De la 1803, când Napoleon vinde treimea franceză a teritoriului Americii pentru suma de numai cincisprezece milioane de dolari (numai taxele portuare ale oraşului New Orleans vor depăşi, puţin după aceea, suma de o sută cincizeci de milioane de dolari pe an!), acadienii devin americani. Nimeni nu-i supără până pe la 1920, cînd se descoperă că habar nu au de engleză, sunt sălbatici şi neşcoliţi şi, mai ales, stăpânesc mlaştinile unde faimoasa Texas Oil Company descoperă tot mai mult petrol şi gaz. Fie că o merită, fie că nu, reputaţia de primitivi primejdioşi îi însoţeşte pe Cajuns vreme de o sută cincizeci de ani.

După război America înfloreşte, Cajuns îmbobocesc şi ei, învaţă regulile comerţului şi devin una din cele mai preţuite atracţii turistice. Oricine vizitează New Orleans trebuie să treacă nu numai prin restaurantele şi cârciumile unde cei mai mari muzicieni negri cântă blues şi dixieland, ci şi prin Cajun Cabin, unde se cântă Zydeco. Franceza e din nou tolerată şi predată în şcoli, iar acadienii, cărora nu le era ruşine de limba vorbită acasă, deschid staţii de radio şi posturi de televiziune. Azi sunt bogaţi, mândri de limba şi cultura lor, liberi ca şi înainte.

Singurul noroc al Cajunilor a fost că au ajuns într-un regim politic care apreciază libertatea. Dar până la acest noroc au trecut prin atâtea nenoroace, încât îi pândea de aproape exterminarea.

Să nu-mi vorbească românii de nenoroc istoric. Dacă s-au nimerit sub regimuri proaste, asta nu înseamnă că nu au o parte de vină. Mult prea rar şi-au preţuit libertatea şi demnitatea umană atât de mult încât s-o plătească cu moartea, nedreptatea, sărăcia voluntară şi umilinţele unei naţiuni dispreţuite. Fiecare are numai ce merită. ”

Lumea liberă, nr. 113, 1 decembrie 1990