Câteva probleme de rezolvat ce nu suportau amânare m-au scos azi din casă pe o vreme din aceea în care nu-ți vine să scoți  nici cotoiul să prindă șoareci. De obicei, când am ale mele, evit să interacționez cu intruși care ți se vâră în suflet, vrei nu vrei.Cu toată vigilența, când e să-ți iasă pacostea în cale, chiar îți iese. Și am dat nas în nas cu ea fără să mă pot eschiva în vreun fel. ”Pacostea” (că așa am botezat-o în mintea mea de când am cunoscut-o) e mică, blonduță, cu ochi verzi de viezure și cu o meliță de care cred că nici Diavolul cel mai rezistent la tortura muierească nu s-ar bucura să-i tulbure apele. E o cunoștință mai veche cu un nume destul de bizar: Desdemona Bâldâgău! Probabil că la botezul ei și-au dat întâlnire Parcele care îl citiseră pe Shakespeare. De numele moștenit nu știu ce să zic. Ea e foarte mândră de el și nu l-a schimbat nici după măritiș, eveniment primordial din viața ei pe care ține să-l povestească tuturor și de care e mândră precum soldații englezi de Waterloo.  De când s-a ivit pe lume, Desdemona a avut un singur vis: să se mărite și să urce sus,  pe cucurigul casei, de unde  să facă ordine cu toate fufele care, ”știe ea din instinct” dau târcoale bărbatului ei. Cunoscând-o de pe vremea în care era o jună și neprihănită ”fată mare” ce-și scotea certificat de virgină după fiecare intersectare cu câte un mascul, m-am gândit că are dreptate biata de ea să-și apere statutul cu atâta strășnicie. La ea nu conta cine era virtuala dușmancă. Era și atât! Automat, i se trezeau instinctele războinice. Nu știu de ce pe mine mă desconsidera într-atât de mult încât nu intram în standardele ei de ”spărgătoare de case”, dar eram foarte bună pentru rolul de ascultătoare cu program prelungit. Țin să spun că atunci când o vedeam, aveam oarece tresăriri că semăna tare bine cu o mătușă de-a mea, Stănuța, care avusese o tinerețe plină de cavalcade răvășitoare și care confirma cu prisosință vorba aceea despre mâța cu memorie scurtă, prinsă la oala cu smântână. Și pentru că azi, cine știe ce păcate voi fi comis, m-a bătut Cel de Sus și mi-a scos-o în cale pe Desdemona. De sub umbrela verde brotac, ochii ei de viezure începură să sclipească la vederea mea și gura să-i turuie la foc automat. Mare lucru n-am priceput, dar sigur era vorba despre o adversară, ”o spărgătoare de case”, una periculoasă și prefăcută pe care ea o aranjase după niște planuri minuțioase care și pe cel mai mare strateg l-ar fi făcut gelos:  de spart conturi, de urmăriri ca în filme de atacuri prin învăluire, de substituire în oarece admiratori, de...”Am făcut-o praf!” strigă victorioasă bâgându-mi sub nas ifonul de care nu se despărțea nici în somn. ”Am luat mii de chipuri, am manipulat-o ca pe ultima găină  și încă mai am niște planuri de rezervă!” Și dă-i, și dă-i și turuie, și turuie... Cum să scapi de Desdemona care nu avea nicio treabă nici cu ploaia, nici cu vântul, ci doar cu marea ei menire de paznică a domiciliului conjugal. Nici n-am vrut să știu cine era noua ei victimă și i-am plâns de milă ”pro bono”: știam că din ghearele Desdemonei nu ieșise niciuna întreagă. Și unde mai pui că nu era singură. Făcuse ea un fel de ONG al femeilor măritate aflate în pericol din cauza celor fără căpătâi. Și cum priveam eu blegită spectacolul Desdemonei, am simțit o mână că mă ia de braț și am auzit glasul vecinei de vizavi: ”Hai, vecina, te duc gratis acasă!” Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii și am mulțumit  Providenței. Desdemona a rămas țipând și gesticulând în vreme ce trecătorii o  ocoleau privind-o cu mirare.