”Teofrast, discipolul lui Aristotel şi succesorul lui la conducerea şcolii (secolul IV), îşi începea fiecare dintre cele treizeci de Caractere (Prefăcutul, Pisălogul, Trufaşul, Clevetitorul etc.) cu câte o definiţie concisă. Ca să procedez la fel, voi spune că văicăreala este înclinarea unor oameni de a se plânge mai mult şi mai des decât ar fi cazul de ceea ce li se întâmplă.

Sau, mai pe scurt: văicăreala este expresia unei disproporţii între suferinţă şi protest. Ea nu trebuie confundată cu propensiunea de a vedea răul în toate, şi numai răul, care este o hipertrofie a spiritului critic.

Cârtitorul sau cusurgiul se instituie în instanţă de judecare a realului, îşi dă aere de competenţă şi de obiectivitate, dă sentinţe şi împarte pedepse în numele criteriilor sale, pe care le socoteşte infailibile. El îşi arogă o misiune, deci un rol activ.

În schimb, văicăreţul nu este decât o biată fiinţă oropsită care pătimeşte şi se vaită, şi se tot vaită, de ce şi câte are de îndurat. Fireşte, nimeni nu spune că trebuie să trăieşti răbdând şi tăcând. Şi nici că, atunci când e vorba de suferinţe reale, a te plânge de ele n-ar fi o uşurare necesară. Uneori e tare bine să-ţi spui năduful şi să te mai răcoreşti. Doar că trebuie să existe o proporţie rezonabilă şi un adresant adecvat, de preferinţă însuşi autorul răului incriminat sau cineva care poate să-l îndrepte.

 Văicăreţul se tânguie însă fără istov la cine stă să-l asculte sau n-are încotro. Şi, dacă n-are auditor, se jeluieşte singur şi umblă prin casă suspinând din greu. Dar care să fie, de fapt, obiectul recriminărilor sale? Dacă te uiţi mai atent, constaţi că este ceva foarte cuprinzător, viaţa, soarta; iar faptele invocate sunt doar exemplificări mereu la îndemână ale unui martiriu permanent.

Văicăreţului îi este întotdeauna prea cald sau prea frig şi, în genere, nimic nu vine spre el în cuvenita măsură, doar în carenţă sau în exces. Mai mult, simpla îndeplinire a îndatoririlor care îi revin în chip normal este resimţită de el ca o corvoadă şi ca un supliciu.

Şi, fiind pasiv, aşteaptă mereu ca alţii să se ostenească în locul lui, ba chiar, dacă aceia nu se grăbesc să o facă, le caută vină şi se simte nedreptăţit. Astfel că scânceşte sau bombăne mereu, când nu ţipă ca din gură de şarpe, căinându-se şi afurisindu-şi zilele. Totul îi este prea greu sau prea a silă, nu neapărat pentru că ar fi slab de puteri sau leneş, ci pentru că nu ştie să-şi accepte viaţa. Şi ca atare nici nu se poate bucura de ea, cu atât mai mult cu cât acest fel de om nu are destulă imaginaţie ca să-şi reprezinte ce înseamnă adevărata suferinţă şi nici destul spirit de observaţie, sau interes pentru alţii, ca să-şi compare soarta cu a lor. Şi nici destulă conştiinţă de sine ca să-şi dea seama că multe din câte le are cu adevărat de pătimit nu vin din altceva decât din nepriceperea lui de a trăi. Văicăreţul este un foarte trist „caracter“ : viaţa i se pare o caznă, iar pe cei din preajma lui îi disperă cu jelania lui neîncetată.

Se va zice că e vorba de cazuri răzleţe şi de oameni nu tocmai normali. Dar nu e aşa. E plină lumea de văicăreţi şi de tânguirile lor. Iar cei care, având sentimentul proporţiilor, disciplină interioară şi cuvenita decenţă, depăşesc tăcând sau chiar zâmbind inconveniente şi disconforturi minore, trec neobservaţi sau par bizari, nişte rătăciţi în lumea marilor clamori pentru nimicuri erijate în suplicii.”

(Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului)