Atât de complicate sunt sunt căile noastre sufleteşti
încât numai Dumnezeu cunoaşte drumul
până la inimile noastre.

Fiecare dintre noi ne-am întrebat, măcar o dată, oare de unde vine această emoţie.... Această tresărire interioară pe care o poţi avea când treci pe lângă vitrina unei galerii de artă şi ochiul obosit de cenuşiul asfaltului, sau de arcadele plictisitor de drepte ale ferestrelor, deci ochiul fură o imagine plăcută şi întreaga ta fiinţă tresare... iar gândul rosteşte tare şi răspicat: A!!! ia te uită ce culoare! A!!! ce tablou....apoi privirea se înalţă grăbită să descopere locul, locul acela, parcă nevăzut până atunci, care poartă numele galeriei de artă... Dacă eşti grăbit, reţii în fugă numele, şi-ţi spui negreşit voi veni la sfârşitul săptămânii... Un gând interior îţi semnalează :... totuşi, ar fi mai bine să mă opresc, dacă la sfârşitul săptămânii se întâmplă ceva... Deci păşim grăbiţi peste pragul galeriei de artă, şi lăsăm afară grijile pentru a ne împrospăta trăirile sufleteşti.

De la primul pas făcut peste prag se aşterne liniştea, tot ceea ce înainte era grijă cotidiană dispare pentru a se lăsa încetul cu încetul tăcerea, liniştea contemplării... Ochiul caută să cunoască, mintea face judecăţi de valoare şi toate cunoştinţele acumulate convorbesc în folosul sau împotriva lucrurilor privite. Totuşi de cele mai multe ori impresia culorii şi a formei au un cuvânt hotărâtor. Ochiul învăţat să discearnă, să atribuie fiecărei culori sentimente, fiecărei forme prelungiri şi împliniri, se lasă în voia contemplării urmărind potecile colorate, suind liniile curbe şi împiedicându-se banal de liniile drepte, ce se vor exprimare clară însă nu reuşesc decât să sprijine tandru sinuozităţile alcătuite de liniile curbe. Ai putea spune că liniile drepte au fost inventate pentru a pune în valoare curbele fascinante.

Sentimentul de apreciere a unui obiect de artă, ca frumos, nu este o simplă întâmplare, atât liniile cât şi culorile unei picturi creează asocieri în mintea noastră, aduc amintiri, care vin să confirme şi să asocieze gânduri, mirosuri, senzaţii deja cunoscute, experienţe trăite atât plăcute căt şi neplăcute. Rezultatul final este un sentiment de apreciere al obiectului de artă, un sentiment mai puternic, sau mai puţin puternic, sentimentul de frumos, sau un sentiment de refuzare al obiectului de artă, prin neplăceri pe care acesta le poate aduce ochiului, minţii, urechilor sau altor simţuri, gândurilor noastre, stârnind un sentiment de neplăcere, prin gama de sentimente negative induse. Verdictul este dat: frumos sau urât.

Fără nici o excepţie, toţi esteticienii au ajuns în final la concluzia că fiinţa umană este prin forma şi esenţa sa model de frumuseţe. Asemenea, tot ceea ce este lucrare Dumnezeiască, omul, cerul, apa, pământul, animalele, plantele. Nimic nu poate înlocui minunata formă a siluetei unui copac, sau curbele sinuoase şi liniile drepte ale ramurilor, nici nuanţele aurii până la verde închis pe care frunzele unui copac le pot avea. Nici nu mai vorbim de frumuseţea florilor, şi multitudinea de nuanţe şi culori, sau forme unice, pe care florile pământului le îmbracă. Nimic nu poate înlocui sentimentul de siguranţă, pe care ni-l aduce pământul pe care călcăm, nici sentimentul de mângâiere, pe care-l avem când privim albastrul cerului spre care am dori să zburăm.

Contemplarea - sublimul - obiectul contemplării lucrarea Dumnezeiască

Asemenea, întreaga creaţie dumnezeiască este un model al desăvârşirii formelor, liniilor şi esenţelor şi al funcţionării perfecte. De la înfăţişarea microcelulară până la întreg, om, plantă, animal, pământ, cer, lună şi soare, izvor şi mare, tot ce este lucrare Dumnezeiască este desăvârşit şi supus continuu desăvârşirii. Astfel, avem momente de graţie spirituală în care devenim una cu creaţia Dumnezeiască, reprezentată de celălalt, pe care de obicei îl percepem dincolo de noi, lăsându-l să pătrundă în inimile noastre odată cu Dumnezeu, prin iubirea Sa pe care o primim, şi prin amplificarea acesteia într-o unire cu întreaga creaţie care ne cuprinde şi pe care o cuprindem fericit, prin dragostea către Hristos şi către lucrarea dumnezeiască, prin care Acesta se face relevat. Celălalt! Celălalt prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Uneori iubim lumea din jur pentru a o face a noastră şi a o stăpâni. Vrem să cunoaştem! Rareori avem fericirea de a ne face una cu ea, pierzându-ne şi regăsindu-ne în ea până la contemplare, până la iubirea de Dumnezeu cuprinzând în acest sentiment întreg universul creaţiei.

Această minunată creaţie a lumii universale, pe care o cuprindem, şi de care suntem cuprinşi, fiind una prin voinţa Dumnezeiască, prin puterea vieţii, prin pulsaţiile şi vibraţiile sale pline de viaţă, ne fascinează oferindu-ne momente de contemplare şi înţelegere a universului în care trăim, momente de plenitudine, în care ne simţim una cu universul dumnezeiesc, pierzându-ne şi renăscând din el pentru a cuprinde măreţia şi imensitatea Iubirii Dumnezeieşti din care am fost creaţi. Puritatea liniilor şi vibraţiile culorilor, sunetele pure ale muzicii, gândirea şi sentimentul artistului sunt cuprinse într-un întreg, exprimat în alcătuirea lucrării de artă. Trebuie să cunoşti în parte pentru a cuprinde în întreg. Într-o picătură de apă întâlnim măreţia lui Dumnezeu, şi a creaţiei sale. Într-o picătură de apă întâlnim şi infimul trecător al stării sale, în care se evaporă devenind una cu aerul din jur, chiar dacă pentru aceasta, devine pentru o vreme noroi, amestecată cu pământ fiind. Dar, în întregul lucrării dumnezeieşti, picătura de apă, graţie voinţei divine, prin legile creaţiei, se evaporă din pământ, devenind una cu aerul, pentru a se regăsi în întregul lucrării, şi a deveni, din nou, picătura de apă, care , săltând din izvor, aleargă grăbită, pentru a se face una cu marea, una cu oceanul. În aceiaşi picătură de apă găsim şi izvorul, care ne ostoieşte setea, şi măreţia de a cunoaşte oceanul, cu care ea (picătura de apă) una este.

În aceiaşi picătură găsim şi sentimentul emoţiei estetice, categoria estetică frumos, trăit prin cunoaşterea formei perfecte, rotund alungite, strălucirii în mii de raze în lumina soarelui, frumuseţea sunetului cristalin al căderii pe o suprafaţă, sau susurul tumultuos al miilor de picături care coboară dintr-o cascadă, murmurul unduitor al valurilor mării. Aceiaşi picătură, regăsită în străfundul marilor tăceri, naşte oceanul înaintea căruia trăim şi retrăim, la fiecare revedere, sentimentul sublimului, categorie estetică sublim, cutremurul interior, şi emoţia mare care ne înmărmureşte în faţa măreţiei lucrării Dumnezeieşti. Deseori, privind oceanul sau chiar marea, suflarea ni se opreşte, întreaga noastră fiinţă se cutremură parcă din toată inima, şi ochiul nu se satură să cerceteze această imagine excepţională, măreţia unificării la orizont a imensităţii cerului cu imensitatea oceanului, sau a mării cu care una doreşti să fii. Frumuseţea orizontului, ce străluceşte în arcade întunecate şi luminoase, relevând frumuseţea întregii lucrări dumnezeieşti. Atât frumuseţea, cât şi sublimul, nasc în sinea noastră fie dorinţa năvalnică de a rosti o laudă, fie tăcerea de a exprima atâta frumuseţe.

Acesta este locul tainic în care se nasc marile iubiri, - rostirea prin creaţie, poezii, imnuri, simfonii şi opere de artă, care rostesc fie dragostea, recunoştinţa, datorate Lui Dumnezeu, fie dorinţa de a mulţumii pentru împreună existenţa, şi unificarea cu desăvârşirea frumuseţii creaţiei dumnezeieşti, tot în acelaşi loc tainic sufletesc se naşte şi - marea tăcere, care ne face una cu depărtarea înaltă a orizontului, una cu străfundurile tainice ale oceanului, care rostesc acelaşi sentiment omenesc, precum şi veşnicia frumuseţii creaţiei dumnezeieşti.

Maria-Eugenia Olaru