”Să zicem că a fost un rege care iubea o fată sărmană. S-ar putea însă ca cititorul să-și fi pierdut deja răbdarea, auzind că începutul este ca de basm și nicidecum sistematic; desigur că și preaînvățatului Polos îi era lehamite fiindcă Socrate mereu vorbea numai despre mâncare, băutură, doctori și alte asemenea fleacuri, despre care Polos nu vorbea deloc (cfr. Gorgias). Dar oare Socrate nu avea nici un avantaj, de-a avea încă din copilărie, ca oricare altul, cunoștințele necesare în această privință? Și n-ar fi oare de dorit, ceea ce e mult peste puterile mele, să-mi văd și eu de mâncare și de băutură și să nu mai trebuiască a mă însoți cu regii ale căror gânduri, când sunt regești, nu sunt întotdeauna aidoma celor unui oarecare? N-o să mi se ierte oare mie, doar un poet, care acum amintindu-mi frumoasele cuvinte ale lui Temistocle, voi să desfășor covorul vorbei pentru ca desenul să nu se ascundă în sul.

 Să zicem deci că a fost un rege care iubea o fată sărmană. Inima regelui era neatinsă de acea înțelepciune, cam prea trâmbițată, neștiutoare de greutățile pe care intelectul le dezvelește pentru ademenire inimilor și care dau mult de furcă poeților, făcând ca formulele lor magice să fie de mare trebuință. Îi fu ușor să-și ducă la capăt hotărârea căci toți demnitarii se temeau de mânia lui și n-ar fi îndrăznit să-și dea cu părerea; orice țară străină tremură de măreția lui și n-ar fi cutezat să nu trimită soli cu urări de cununie fericită. Nici un târâtor de curte n-ar fi îndrăznit să-l jignească, ca să nu-i fie strivită țeasta. Întrunească-se deci lirele și cântul poeților înceapă, să fie sărbătoare când amorul își serbează izbânda, fiindcă amorul ovaționează când îi unește pe cei egali, dar triumfă când îi face egali în amor pe cei neegali.

O grijă se deșteaptă atunci în sufletul regelui: cine să viseze așa ceva dacă nu un rege care gândește regește? Nu vorbi nimănui despre îngrijorarea-i, s-o fi făcut, orice curtean i-ar fi spus negreșit: ”Măria Ta, îi faci o binefacere fetei, pentru care n-o să-i ajungă o viață ca să-ți mulțumească;” prin care curteanul ar fi stârnit desigur mânia regelui care ar fi pus să-l execute pentru crimă de lez-majestate față de iubită, pricinuind prin aceasta suferință regelui. Singur se lupta cu inima-i îndurerată: fi-va fata astfel fericită, găsi-va în ea destulă încredere în sine pentru ca nicicând să nu-i mai vină în minte ceea ce regele atât de mult ar fi vrut să uite: că rege era el, iar ea-nainte vreme - o fată sărmană? Iar dacă temerea s-ar împlini, dacă amintirea s-ar deștepta și câteodată, asemeni unei rivale protejate, i-ar lua gândul de la rege ademenindu-i-l în închiderea în sine a durerii ascunse, sau dacă vreodată i s-ar furișa pe lângă suflet precum moartea peste morminte: unde ar mai fi atunci măreția amorului? Mai fericită era atunci dacă rămânea în cotlonul ei, iubită de-un seamăn de-al ei, mulțumită în coliba-i până seara.

Ce mai belșug și prisos de durere se află aici, ca ajunsă-n pârg și aplecată parcă sub povara propriei rodnicii, așteptând doar vremea secerișului ca gândul dacă fata ar fi mulțumită și fără să ajungă cineva, tot nu l-ar mulțumi pe rege, tocmai pentru că o iubea și pentru că-i era mai greu să-i fie binefăcător decât s-o piardă; dacă ea însă nici în felul acesta nu l-ar înțelege...vorbind așa aiurea despre firea omenească, am putea desigur presupune o deosebire sufletească datorită căreia înțelegerea e cu neputință - nu-i oare adâncă durerea ce mocnește în dragostea aceasta nefericită, ar îndrăzni cineva s-o trezească? Omul  însă nu trebuie s-o încerce, pe el îl trimitem la Socrate ori la ceva care, într-un chip și mai frumos poate face din inegal egal.

Întrucât însă clipa trebuie să aibă importanță hotărâtoare (față de care ne-am reîntoarce  la socratism, chiar dacă ne închipuim că-l depășim) învățăcelul se află în neadevăr și încă din propria lui vină – fiind cu toate acestea obiectul iubirii zeului care vrea să îi fie învățător, grija zeului fiind aceea de-a stabili egalitatea. Dacă aceasta nu poate fi stabilită, dragostea va fi nefericită, iar învățătura fără rost, fiindcă cei doi nu se pot înțelege. Vor zice unii, fără îndoială, că zeului i-ar putea fi totuna - întrucât oricum el n-are nevoie de învățăcel - aceștia însă uită, sau mai bine zis, -vai! dovedesc cât de departe sunt de-a-l înțelege; ei uită tocmai că zeul îl iubește doar pe învățăcel. Și după cum durerea cea regească e de găsit numai într-un suflet regesc durere pe care mulțimea de limbi omenești nici măcar n-o pomenește, tot așa - limba oamenilor în întregime e atât de egoistă încât nici nu bănuiește o asemenea durere. De aceea și-a păstrat zeul durerea aceasta de nemăsurat să știe că-l poate respinge pe învățăcel, că se poate lipsi de el, că învățăcelul este sortit pierzaniei din propria lui vină, că-l poate lăsa să se scufunde - să știe cum că este aproape cu neputință de a a păstra trează încrederea în sine a învățăcelului, fără de care înțelegerea și egalitatea sunt pierdute, iar dragostea este nefericită. Cel care nici măcar nu bănuiește această durere are un suflet josnic, fără caracter, ca un ban fără valoare, ce nu poartă pecete, nici chip de Cezar, nici de zeu.

Sarcina fiind așadar stabilită, îl vom pofti pe poet, de nu cumva a fost deja poftit altundeva, sau dacă nu e unul de-alde care trebuie dat afară din casa durerii cu cânt de fluier și gloată zgomotoasă - ca să intre astfel bucuria. Sarcina poetului este de-a găsi  o dezlegare, un punct unic unde dragostea se înțelege ca adevăr și unde îngrijorarea zeului și-a biruit durerea.

Aceasta este deci iubirea nemăsurată, cea care nu se mulțumește cu ceea ce obiectul ei, în nebunia-i poate, s-ar simți preafericit că stăpânește.”

Care ar fi rostul acestei povești, ce vrea să spună Kirkegaard? Dragostea, unitatea în dragoste nu poate fi înfăptuită decât în egalitate. Și cum s-ar putea înfăptui acest lucru? Ar fi o primă soluție – așa cum ar fi fost regele tentat să facă - unitatea să se înfăptuiască printr-o înălțare a celui slab, a învățăcelului până la măreția învățătorului. Acceptându-i adorarea și în același timp regele să se arate în toată splendoarea lui ”lăsând soarele măreției sale” să lumineze coliba cea amărâtă a iubitei. Poate că fata ar fi fost mulțumită, mai ales, că n-ar fi înțeles mare lucru din ceea ce i se întâmpla. Dar un rege nu poate să fie mulțumit pentru că el este rege și nu gândește ca un muritor de rând - el  nu-și dorea propria lui proslăvire, nu avea nevoie,  ci pe cea a ființei iubite.

De aceea durerea lui era uriașă: ea nu-l înțelegea. A înșela-o, ”a-și arăta iubirea doar într-un fel nedesăvârșit  era în ochii lui ca o trădare, chiar dacă remușcarea căuta să-i rănească sufletul.” El, regele, nu putea să accepte o astfel de iluzie – ”i-o fi plăcând zeului să dichisească crinul mai măreț decât Solomon,(...) dar tristă ar fi fost iluzia crinului când privindu-și mărețele veșminte va crede că din pricina lor este iubit”. Pentru că lujerul crinului e fragil și ușor de frânt.

 Acesta era paradoxul tristeții regelui: a nu se arăta însemna moartea dragostei, iar a se arăta însemna moartea iubitei.

 ”O, mintea oamenilor atât de des oftează după putere și stăpânire, gândurile lor ades se-ndreaptă către acestea, de parcă dobândirea lor le-ar lămuri pe toate, ei nu-și dau seama că nu doar bucurie e în cer ci și tristețe; cât de greu e să trebuiască să-i refuze ucenicului lucrul după care acesta oftează din tot sufletul, să trebuiască să i-l refuze, tocmai pentru că este cel iubit.”

(Søren Kierkegaard)

Ar fi și un al doilea mod de-a înfăptui unitatea întru dragoste, de-a ajunge la adevăr. Socrate își ajuta discipolii să nască fiecare  prin sine, dar clipa nu avea însemnătate atâta timp cât se considera că omul era în posesia adevărului de la naștere. Însă zeul se bazează pe clipă,  adevărul nu este apriori, ci vine la om din afară, prin revelație. ”Lucrul cel mai înalt între oameni este de-a se ajuta;  a da naștere, însă,  îi este hărăzit numai zeului, a cărui dragoste este născătoare, numai el naște și aduce la lumină ceea ce purtase îndelung în sine”.  Aici este diferența dintre idealismul socratic și creștinism.

 Unitatea neputând fi înfăptuită prin înălțare, zeul recurge la o coborâre, la umilire, el trebuie să fie egalul învățăcelului. Așa se va arăta el egalul celui sărman și cel mai sărman dintre sărmani este cel care trebuie să-i slujească pe alții, de aceea zeul se va arăta sub înfățișare de slugă. Dar mantia de sărăntoc pe care o poartă zeul  nu este una doar pentru a se deghiza, ci este înfățișarea lui adevărată.

Nețărmurirea dragostei, spune Kirkegaard,  este să vrei nu din glumă, ci în serios și de-adevăratelea să fii egal cu cel iubit, nu purtând haina prefăcută a înșelătoriei, ci chiar  trăind suferința sărmanului în al cărui trup s-a refăcut unitatea. Și acest lucru îi este hărăzit numai zeului;  nici lui Socrate și nici regelui. Sigur că omului poate să-i treacă prin gând să se dea egalul zeului sau să-l considere pe zeu egalul lui, dar aceasta nu poate fi decât o plăsmuire omenească.