1 Cine sunteţi domnule Adrian Munteanu?

Această întrebare de început ar trebui să fie cea mai la îndemână. Dar uite că eu nu prea ştiu să răspund la ea. Îmi mai trebuie timp să mă cunosc, să mă înţeleg. Aşa că nu se va supăra nimeni dacă voi spune doar câte ştiu şi eu. Cine ştiu că sunt ? Un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Muzeul Primei Şcoli Româneşti. Am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate în anul 1948, chiar în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai patru clase primare, a fost nevoită să se angajeze în munci umile, ca să mă crească. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Am vrut sa fiu actor, dar nu m-au lăsat vremea şi vremurile. Aşa ca m-am făcut profesor de litere româneşti. Dar tot teatrul m-a urmărit şi a învins. Jucam în diferite formaţii, câştigam premii ca recitator, aşa că până la urmă m-au scos de la şcoala unde predam şi m-au făcut instructor la Palatul Culturii din Braşov, unde conduceam activitatea artistică. Cam pe atunci am adunat peste 20 de premii naţionale de interpretare şi regie de teatru. Apoi am cochetat cu radioul şi după 90 am devenit ceea ce sunt si acum, adică redactor la Radio Târgu Mureş, corespondent pentru judeţul Braşov.

Asta ştiu despre mine. Dar e atât de puţin şi exterior. De ce am devenit ceea ce sunt, de ce am pornit-o pe un drum pe unde circul cam de unul singur, de ce m-am maturizat atât de târziu ( aş spune că şi acum sunt încă adolescent), asta mai rămâne să studiez, să analizez şi să mă analizez. Nu mă grăbesc. Când voi şti totul înseamnă că nu mai am nimic de făcut şi nu-mi place postura celui fără ocupaţie.

2 Când aţi început să scrieţi poezie? De ce sonet?

Citeam undeva că Leii sunt firi orgolioase. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu încheierea lor. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale treceri mele pe această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit: „Seri cu Licurici„,Seminţele,Darurile,Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre. Cum ? Intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul. Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Cam asta este : pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar.Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce mai scriu şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi sunat bine aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos în fiecare an câte un volum de sonete. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

 

3. În ce relaţie sunteţi cu postmodernismul literar?

De suportare reciprocă. Nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din „Lecţia„. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, „În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, „Compunere cu paralele inegale” şi „Acte originale, copii legalizate„, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui „Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor.

Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis
spre un stil marcat modern, post-optzecist.

 În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi ale unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iarîn afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. Dar asta cred că ca fi de discutat un pic mai târziu. Deocamdată m-am lăsat prins în capcana întrebării şi am spus nişte adevăruri la care ţin.

4 Dintre cărţile publicate, care vă este cea mai apropiată sufleteşte?

Într-un fel, ca să răspund la întrebare, pornesc de la ce spuneam înainte, de la legătura mea cu modernitatea şi experimentul. În ciuda părerii unora, cea mai apropiată carte îmi este „Paingul Orb” (Sonete 3). Este volumul în care am renunţat la sonetul tradiţional, am renunţat la temele consacrate, la armonie şi dragoste, la strofe, la semne de punctuaţie, la totul. Acum au apărut temele grave ale contemporaneităţii, personajele din imediata noastră apropiere, cum sunt curvele şi aurolacii, toată scursura societăţii. Ţin la această carte pentru că a fost scrisă în perioada unor mari drame de familie. O însoţeam pe soţia mea la chimioterapie, vedeam oamenii fără speranţă, cu zilele numărate, în adevărate spitale ale morţii cum sunt Oncologiile, şi mă cutemura revolta pentru lipsa noastră de putere de a-i ajuta pe cei mai dragi oameni pe care îi avem pe pământ. Din această neputinţă şi revoltă a ieşit volumul pomenit. L-am lansat la câteva luni după ce mi s-a stins soţia şi îngerul meu. Am mai vrut ceva : să demonstrez că sonetul nu este o formă depăşită de a face poezie. El poate sta foarte bine alături de noi, la braţ cu noi, să-l folosim în perceperea realităţii, în lupta cu marasmele contemporane. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cartea aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din „Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord. Apoi acest volum mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. După el, de altfel, am şi intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu ( parcă Arghezi a început mai repede decât mine) şi îmi îndeplineam deja obiective pentru care alţii luptă o viaţă întreagă.

5 Există vreo legătură între experienţele trăite şi temele abordate în poezia dumneavostră?

Iarăşi facem legătura cu întrebarea anterioară şi nu e rău. Parcă scriem un roman, nu ? Are legătură una cu alta. Pot răspunde cu începutul meu de proces de autoanaliză. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat. Nu poţi scrie ceva care să aibă şi valoare numai din acumulări teoretice, din cărţi. Poţi să o faci, dar se simte artificialul şi exteriorul, travaliul pe orizontală. Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva, care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva real, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă, în real. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care conduc pe traseul versurilor vine din acumulările anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor sau picturi de bâlci în tonuri stridente şi superficiale. Fericirea în poezie înseamnă traseul pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi.

6 Ce planuri de viitor aveţi? Vorbiţi-ne despre proiectul la care lucraţi acum.

Ca să nu mă dezic, fac şi aici legătura cu frazele anterioare. Acum scriu ceva din dureri recente. Aşadar nutresc speranţa să fie ceva care să aibă profunzime. Lucrez la cel de-al şaselea volum al meu de sonete care se va intitula „Orele Tăcerii„. Vor fi 85 de sonete care vor aduna:Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea,Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Risipa, Durerea, Credinţa, consumate timp de 10 ore, între două răvăşitoare, descumpănitoare operaţii recente. Las aici, în premieră, câteva dintre sonetele acestui viitor volum. Este un proiect care le-a dat la o parte pe celelalte, mai vechi. Acum sunt atras de aceste consemnări din experienţele recente. Mă atrage starea aceasta, abia s-a consumat şi scriu cu enegia de la începuturi. Apoi vor veni şi proiecte legate de proză, de un jurnal de călătorie artistică în Canada, mereu amânat, de o carte care va împleti memoriile din puşcărie ale tatatălui meu, nepublicate încă, cu experienţele familiei devastată de aceste frustrări care ne-au schimbat destinul. Va exista şi o reîntoarcerea la cărţile pentru copii . Ar trebui mereu să ne apropiem de vârsta de aur.

7 Care este mesajul poetului Adrian Munteanu către cititorii săi?

Să căutăm şi să trăim împreună viaţa dintru adânc de noi. Mă voi strădui mereu să ating fibrele ascunse, să declaşez emoţii care unora li se păreau pierdute. Poate am fost dăruit pentru o asemenea călătorie interioară. Poate că ăsta este destinul meu. Fiecare are nişte date personale ce trebuie descoperite şi scoase la lumină. Eu îi îndemn pe toţi să se analizeze cu atenţie, să se descopere, să nu lase timpul să treacă fără să facă ceva important. Pentru ei
şi pentru ceilalţi. Să nu uite că timpul irosit nu se mai întoarce. Din păcate prea mulţi îşi dau seama târziu de acest adevăr. Mult prea târziu. Faceţi acum ceva pentru semnul vostru pe care îl veţi lăsa pe pământ. Şi aveţi încredere în voi. Veţi reuşi şi ne vom bucura împreună. O bucurie adevărată.

(interviu realizat de Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră, 25 iulie 2010))

 

ADRIAN MUNTEANU -ORELE TĂCERII

Străfulgerare. Orele tăcerii

Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă.

Prea mult se scurge sângele-n risipă

Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii

Ce îşi purtau credinţa pe aripă ?

S-au frânt secunde-n sugrumarea serii

Şi mi-au înfipt seminţele durerii

Uimirea-n trup când spaima se-nfiripă.

Ce fac ? Ce simt ? Să strig, dar către cine ?

Descumpănirea ţintuieşte lent.

Îmi e de-ajuns o palmă să aline

Prelinsul sterp al roşului ardent ?

Simt doar cum umbra care-n taină vine

Sărută crud incertul timp prezent.

19 iunie 2010

 

UN PAS

 

…Fă doar un pas. Chemarea-i tot mai vie

Şi geamătul răzbeşte prin spărtură.

Cel ce te strigă chinuri lungi îndură

Şi-aşteaptă grav o mână drept solie.

Încă un pic. Nevolnica scursură

Din vene poate doar un semn să fie.

Cu seva ierbii încolţind îmbie

Răscoala clipei. Răvăşiri ne fură.

Cei care dorm şi îşi visează steaua

Vibrărilor pe-ndepărtat ţinut

Nu ştiu că-n preajmă se topeşte neaua

Ce-a domolit cutremure în lut.

A încolţit pe pajişti vioreaua

Dar s-a-nclinat îndoliat sub scut.

25 iunie 2010

 

LOGODNICA

Logodnică-n nepământene straie,

Peţită-n gândul ce ne-alină ceasul.

Pe umeri stau aripile-n impasul

Tăcerilor ce-nfricoşări înmoaie.

Veghezi scânteia învingând rămasul

Sub crengi fragile care trist se-ndoaie.

Curg stropi de rouă pe conduri, şiroaie

Şi îţi clătesc sub înstelări popasul.

Dar pragul s-a deschis să te cuprindă

În aşteptarea desluşind fiori.

Aruncă-n spate-un duh, ca o oglindă

Şi ia-mă-ncet şi blând de subţiori,

Să ne topim în dans ca să se-aprindă

O taină-n cer şi-n brazii răbdători.

28 iunie 2010

 

 

 

DESCÂNT

Şi iar priviri. În ochi nu-mi vezi săgeata

Ce se împlântă-n înnoptări de roade.

Întrezăreşti cum se preling iscoade

Şi-mi strâng cu ură-n gesturi beregata.

Iar pleoapele-ţi coboară, să înnoade

Muţenia cu roşul smuls din pata

Ce va stârni, într-un răstimp, uitata

Mustire scursă din pustii izvoade.

Ce-ntreabă ochii când atingi frământul

De-nvăluiri împurpurate-n trunchi ?

Mai e un punct de-naripat avântul

Şi de legat nădejdile-n mănunchi ?

Las mâna ta să-nceapă lin descântul,

Să mă pătrundă tainele-n rărunchi.

3 iulie 2010

 

NĂLUCI

Când clipele sunt straturi suprapuse

De-nvălmăşiri între uimiri şi teamă,

Scot sunete pe-o-ntunecată gamă

De căutări subţiri ca nişte fuse.

Dorinţele-s comori de pus în ramă,

Dar par frânturi dintr-un adânc aduse.

Se-nşiruie nedesluşit reduse

La glasuri aspre ce încep să geamă.

În răbufnire scurt se întretaie

Lumini şi zvonuri răsădite-n gând.

Se descompun aprinse în odaie

În cor de umbre întremat vibrând.

Atunci apar pe câmpul de bătaie

Năluci de foc prin soare alergând.

 

21 iulie 2010

Cisnădioara

 

ZBATERE

Şi trec secunde. Mi se pare-o oră

De-orbecăire pe-o firavă aţă.

De şubreda-mpletire nu se-agaţă

Măcar o taină ca să intre-n horă.

Nu mai apare o ştiută faţă

Ca să-mi înalţe steagul alb la proră.

Delfinii tihnei liberi mă ignoră

Şi un rechin al spaimei mă înhaţă.

Doar eu mă zbat în încăperi obscure ?

Nu-mi ştiu nici rostul hotărât de sus,

Sunt pus de-a pururi biciuiri să-ndure

În laţul caznei răsucit pe-un fus.

E ceaţă-n jur, se zbate o secure,

Dar licărul de-o clipă n-a apus.

25 iulie 2010

A consemnat Maria Sava