"Blânde mulţumiri", versus "muştruluială drastică
“Felul de a scrie este o carte de vizită care poate onora sau compromite.”
( Mioara Avram)
Semantica (studiază sensul cuvintelor) alături de Etimologie (studiază originea cuvintelor) sunt disciplinele lingvistice care mă pasionează în mod special. Deseori îmi place să mă joc luând un cuvânt şi urmărindu-i evoluţia.
Limba română are un lexic foarte bogat şi cuvintele, în mare parte, sunt încărcate de sens. Probabil, fiind noi un popor atât de aplecat către poezie, am simţit nevoia să dăm căt mai multe sensuri unor cuvinte, sintagme, pentru a obţine metafore cât mai variate.
Chiar şi atunci când citesc o carte îmi place, asemeni unui degustător de vinuri, să simt aroma cuvintelor, coloratura frazei, muzicalitatea textului. De aceea Neculce, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu (lista poate continua) sunt scriitorii mei de suflet.
Din fericire am avut şi o pleiadă de traducători de Excelenţă, care ne-au familiarizat cu marea literatură a lumii încercând să transmită savoarea textului original. După 90 rândurile lor s-au mai subţiat.
Deseori mă întorc la cartea marelui lingvist care a fost Alexandru Graur, ”Puţină gramatică”. Într-un articol pune în discuţie sintagma "muştruluială drastică" pe care a întâlnit-o destul de des în presa vremii. Pe bună dreptate, domnia-sa susţine că o "muştruluială" are ceva drastic în sine şi cuvântul nu mai avea nevoie de completarea respectivă. În ultima vreme am întâlnit şi eu formula "blânde mulţumiri" şi, sincer, m-am întrebat cât de corectă este această asociere. Am putea vorbi vreodată de "mulţumiri aspre" "contondente", "tăioase"? E nevoie să tratăm cu mai mare atenţie asocierea unor cuvinte în exprimarea scrisă sau orală? E doar o manie de chiţibuşar în ale limbii de care sufăr și astfel de asocieri sunt corecte? Întrebări retorice…
Comentarii