Solilocvii

Solilocvii

”Învățătorul meu (Baal Shem Tov) mi-a dezvăluit că atunci când o persoană are o durere, indiferent că este fizică sau spirituală, ar trebui să mediteze la faptul că până și în respectiva durere îl poate găsi pe Dumnezeu. În acea durere, El stă doar ascuns de un veșmânt. Când persoana își dă seama de acest lucru, atunci poate înlătura veșmântul. Această durere și toate deciziile rele pot fi anulate.”

(Toldot Yaakov Yosef)

 

Goliat a fost un războinic experimentat, ”ostaș din tinerețea lui”, impresionant. Era înalt de șase coți și o palmă, purta platoșă, iar în picioare purta cizme cu turetci de aramă. Numai vârful suliții lui cântărea șase sute de sicli de fier. Când l-au văzut israeliții prima dată, au fugit de au mâncat norii.  Să închidem ochii și să  încearcăm să ni-l imaginăm pe Goliat. Cam așa arată fricile fiecăruia dintre noi: un căpcăun uriaș gata să ne înhațe să ne strângă în brațele masive și să ne facă praf. Goliat ieșea în față ostentativ și striga către luptătorul israelit care alegea să se confrunte cu el: ”de se va putea acela cu mine și mă va ucide, atunci noi să fim robii voștri; iar de-l voi birui eu și-l voi ucide, atunci voi să fiți robii noștri și să ne slujiți nouă” (I Regi 17:9) Și cine credeți că a îndrăznit să-i răspundă? Doar David, umilul, cel mai tânăr din oștirea lui Israel. Când l-a văzut Saul cât era de plăpând, de pricăjit, pe lângă adversarul său, l-a îmbrăcat cu hainele, cu coiful și cu zalele regești. Însă David nu le-a primit, s-a dezbrăcat de ele că nu era obișnuit să poarte hainele regești. Nu s-a  aruncat în luptă  dreaptă cu Goliat că, sigur, ar fi fost învins. Singura lui soluție era să recurgă la istețime de aceea i-a spus adversarului său: ”Tu vii asupra mea cu sabia și cu lance și scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oștirilor lui Israel...și va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu” (I Regi 17:45-46). Ce-a făcut David? Cu  o praștie din acelea pe care le folosesc păstorii să-și țină turmele grămadă, a trimis o piatră drept în fruntea lui Goliat care s-a prăbușit la pământ cât era de mare. E nevoie doar de o clipă,  de o schimbare de optică, pentru ca fostul căpcăun, fricile noastre copleșitoare, să devină slugile intențiilor noastre. Ce concluzie tragem? David, ca orice visător, și-a întors privirea către măreția lui Dumnezeu și a fost capabil să-și transmute energia. Imediat a apărut canalul care să conducă energia scăpată de frici spre locul unde ar fi fost cea mai benefică: apărarea Dumnezeului lui. Cineva spunea: ”Bărbații și femeile sunt animale atâta vreme cât reacționează. Ei devin ființe umane atunci când învață să răspundă.” Un adevăr profund pentru că artileria grea e formată din argumente logice care au la bază un fapt real, nu  din proiecțiile noastră asupra unei situații în fața căreia reacționăm din instinct. A răspunde înseamnă transmutarea emoțiilor în sentimente.