”Enigmatica prietenie, frăție de cruce dintre Creangă și Eminescu, și-ar putea avea una din explicațiile în cele spuse: o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre misterele Mamei, de Mistagogul său humuleștean. Silenul de pe Ozana amintește existențial, fără nevoia vorbelor, că orice teofanie se se nălucește, se risipește dacă nu se  încarnează în humă, în pământ, în viscerele lui, care sînt peșterile sacre ale munților- fapt pentru care pletosul adolescent era prea ușor înclinat să-l uite. Percepem cântecul și jocul șoimanelor pe nori, pentru că pământul ține isonul: geamătul Marei Mame prinde trup din pricina planului de refracție teluric.

Creangă este cutia de rezonanță a lui Eminescu. În minereul brut risipit al unei meditații poetice adolescentine, găsim la tânărul Eminescu, hieratice și severe formule de doctrină sacră, nebăgate în seamă până acum. Cităm:

”Adevărat cum că poezia nu are să descifreze, ci din contră are să încifreze o idee poetică (și oricare altă idee) în simboalele și hieroglifele imaginelor sensibile- numai cum că imaginile trebuie să fie, să constituie haina unei idei, căci ele altfel sînt colori amestecate fără înțeles”. (Mss2257.fol.6Iv)

În Memento mori:

”Când posomorâtul basmu -  ­ vechea secolilor strajă ­-
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc- ­
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc

Și privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Și icoanele-s în luptă ­- eu privesc și tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară
Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”

Ceea ce deconcertează este contrastul dintre caracterul evident de improvizație al versurilor, aruncate din condei, și adevărurile de foarte mare clasă esoterică pe care le exprimă. Fiecare vers este un arcan, și nu din pseudo-arcanele care aleargă pe străzi, la îndemâna și la discreția primului publicist fără scrupule. Le-a scris Eminescu din propria imaginație? Imaginația nu duce la adevăr, departe de asta. E ”nebuna casei”, la folle de logis. I se cere să atingă un plan de sine stătător, obiectiv existent. Numai când survine această simbioză se naște o imagine primordială, un Urbild. Atunci se îmbăiază într-o suverană, transcendentă, uranică putere de contemplare, care nu mai este a poetului, ci a Îngerului său. Acestuia îi cresc aripi de eter, ca și calului năzdrăvan, îngerul lui Făt Frumos. Poetul dă numai genul său de exprimare, restul îl fac planurile angelice pe care le percutează, în zbor de Luceafăr spre Non-Timp. Dar din cauza continuității țesutului cosmic, planurile angelice și ființele care-și au staniștea în ele interferează planul nostru de existență și își iau suport ființe umane, care de cele mai multe ori se exprimă și se manifestă, la rândul lor, prin alte individualități. După părerea noastră nedemonstrabilă, Creangă a avut un rol de ”prezență” pe lângă Eminescu, ceea ce nu înseamnă că Creangă era adevăratul ”Superior Necunoscut”, ca să mă exprim printr-o formulă masonică. (...)

În fața unor asemenea versuri, scrise de un adolescent, uimirea se ia la întrecere cu perplexitatea: nu a fost Eminescu în câmpul de interferențe al unor mari spirituali din vremea lui? Nu s-au încrucișat în el fioruri venind de dincolo de timp și spațiu, care, ca să fie eficiente, trebuie totuși să se condenseze în anumite puncte sacre geografice, să se fixeze, în sensul alchimic al cuvântului, în ființe anonime, descondiționate de servituțile planului nostru de existență și, prin aceasta, calificate să fie depozitarii ascunși ai tezaurului inițiatic tradițional, ființe născute prin litogeneză din ”pietre de hotar”.

Transmiterea unui asemenea depozit se face totdeauna măsluit și criptic, sub formă de fabulă, în general în limbaj folcloric, dar și prin intermediul literaturii culte, când persoana aleasă are vocația necesară, o structură mentală și psihică receptivă și talentul cerut de exigențele răspândirii. Mitul este penultima etapă spre adevărul transcendent. Ideile pure, îmbrăcate în Eter, se oglindesc și în sufletul popular, încă nepoluat, dar și în intelectul unui mare scriitor; dovezile le găsim în tot periplul uman, de la Homer și tragicii greci, până la Dante, Shakespeare, Goethe și Dostoievski. În cercul restrâns al literaturii noastre, am putea cita ca intermediari, mai mult sau mai puțin conștienți, pe Negruzzi, Stamate,  Alecsandri, scriitorii din grupul Asachi, Creangă, mai târziu pe Calistrat Hogaș și Sadoveanu. Nu încape îndoială că putem pune în rândul ”Sacrificialilor” și pe Eminescu. Trebuie însă să ne dezbărăm de prejudecata estetică, comună în lumea noastră, că o operă de mare valoare artistică nu poate avea sensuri ascunse.”

(Vasile Lovinescu, Incantația sângelui)