”Ceea ce se numește îndeobște ”depresie nervoasă” este o criză prelungită de luciditate. Depresivul iese din rândul ”oamenilor normali” și începe să vadă altfel. Această schimbare a calității privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care, pentru orice om îl reprezintă sistemul lui de iluzii. Tocmai de aici provine miopia care este necesară pentru parcurgerea în bune condiții a unei existențe. Un anumit fel de a rămâne lipit de ceea ce faci și de a crede că treaba aceea este firească și capitală pentru bunul mers al lucrurilor (când în fond ea este indiferentă) reprezintă garanția de sănătate a unei vieți. Gesturile curente, agitația zilnică, mobilurile care ne mână nu sunt puse în discuție; ele trebuie lăsate în inerția subînțelesului, în simpla dinamică imanentă a producerii lor.

În mod normal sănătatea mentală a omenirii ține de transă, de capacitatea de a participa la seducție și miraj. Ești sănătos câtă vreme ești prins în dansul amăgirii muritoare vegheată de Marea Regină a Lumii, Maya. Cel care părăsește dansul acesta iese din cursa vieții și devine ”nebun”; pentru că privirea distantă, care atrage după ea clarviziunea, strică jocul Mayei. Toate medicamentele antidepresive de astăzi reprezintă tehnici de refacere a sistemului protector de iluzii, reintrarea în hora amăgirii, un mod de a fi îmbrâncit din nou în cursa vieții, de a-ți recăpăta miopia salutară. Dacă Hamlet ar fi putut lua timp de trei luni două pastile de Zoloft sau de Prozac pe zi, tragedia lui n-ar mai fi existat. El ar fi putut face abstracție de ceea ce ajunsese să înțeleagă.

Versiunea românească a lui Hamlet o avem în leneșul din povestea lui Creangă. Deosebirea este că acesta merge pe scurtătură”; el nu explică, nu teoretizează, nu are nevoie de cinci acte pentru a părăsi scena. Povestea lui e scurtă pentru că trece direct la concluzie: ca și Hamlet, leneșul lui Creangă  a înțeles. Numai că el nu mai întârzie nici o clipă ”aici”: nu vrea să reașeze timpul lumii în matcă (ceea ce, în cazul lui Hamlet, reprezintă un tribut plătit iluziei), nu vrea să se răzbune sau să repare ceva. De îndată ce a înțeles, el nu consideră că mai are vreo responsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atenția sau pentru aobține ceva, ci pur și simplu pentru că aceasta i se pare calea cea mai la îndemână, mai abruptă și mai elegantă de a abandona. În acest ”proiect” al său (singurul care se poate sustrage amăgirii) el este ajutat în mod firesc de consătenii săi care îl spânzură ca pe unul care a încălcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.

(Gabriel Liiceanu- Ușa interzisă)