”Te accept așa cum ești. Se poate ca vreo boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ți cad sub ochi, dar în rest să fii poet. Te voi primi, deci, din dragoste față de poezie. Și din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde.

Se poate ca, asemenea unei femei să primești secretele care-ți sunt încredințate ca pe niște diamante cu care să te împodobești. Căci femeia, în ziua de sărbătoare, se simte importantă și glorioasă prin obiectul rar pe care-l expune. Dar se poate de asemenea ca tu să fii dansator. Te voi primi deci din respect pentru dans, dar, din respect pentru secrete le voi ține sub tăcere. Se poate, pur și simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci, din dragoste pentru tine așa cum ești. Dacă șchiopătezi, nu-ți voi cere să dansezi. Dacă urăști pe unul sau pe altul, nu ți-i voi impune ca tovarăși. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.

Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaște. Tu nu ești nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele și cuvintele după tine.

Îți voi cere, în schimb să mă asculți. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaște și-mi cere explicații. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă acuvintelor. Sunt un munte. Și muntele poate fi contemplat.Dar nu ți-l pot oferi cărându-l cu roaba.

Cum aș putea să-ți explic ceea ce nu înțelegi de la bun început prin dragoste?  Și, adeseori, cum ți-aș putea vorbi? Există cuvinte indecente. Ți-am vorbit despre soldații mei în deșert. Îi privesc în tăcere, în zilele dinaintea luptei. Imperiul se reazemă pe ei. Ei vor muri pentru imperiu. Iar moartea lor va fi răsplătită prin acest schimb. Cunosc, deci, adevărata lor fervoare. Ce aș afla plecând urechea la zarva cuvintelor? Că se plâng de mărăcini, că-și urăsc caporalul? Că hrana este săracă, iar sacrificiul lor dureros?...Așa trebuie să vorbească! ( ...) Prietenul meu este un punct de vedere. Am nevoie să aud  vorbindu-mi-se de acolo de unde el îmi vorbește, căci astfel el este imperiu deosebit și provizie inepuizabilă. Se poate ca el să tacă și, totuși, să mă copleșească. Și atunci eu văd lumea cu ochii lui, și o văd astfel. Și cer însă ca și el să știe de unde îi vorbesc. Abia atunci mă va auzi. Căci cuvintele, întotdeauna, își opun înțelesurile.”

(Antoine de Saint Exupery)