În povestea lui Andersen, ”Crăiasa zăpezii”,  se povestește despre o oglindă diabolică care reflectă toate obiectele din jur sub formă denaturată. Slugile diavolului umblau cu oglinda prin lume și colindau țările astfel încât n-a mai rămas niciun om fără să se reflecte în ea. Apoi au vrut să ajungă în cer să-și râdă și de Îngeri și de însăși Creatorul. Cu cât urcau mai sus,  cu atât oglinda tremura mai tare din cauza schimonoselilor și ei cu greu mai izbuteau s-o țină în mână. La un moment dat, oglinda s-a strâmbat atât de tare încât au scăpat-o din mână și s-a făcut țăndări. Milioane de țăndări, unele mici precum firul de nisip,  s-au împrăștiat în lumea întreagă și au nimerit chiar în ochii unor oameni, acolo rămânând. Oamenii care au un astfel de ciob în ochi încep să vadă lumea rău, pe dos, să remarce în toate lucrurile doar ridicolul, pentru că fiecare ciob mai păstra din însușirea diabolică a oglinzii. Alte cioburi au nimerit în inimile altor oameni și s-au transformat în bulgări de gheață. Un astfel de ciob a nimerit în inima eroului principal al  poveștii, tânărul Karl. După mai multe peripeții, Karl ajunge în palatul Crăiesei Zăpezii. Acolo, în mijlocul sălii principale, se afla un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucăți ce semănau între ele. Karl era vânăt de frig, dar el nu simțea pentru că îl sărutase Crăiasa Zăpezilor și-i luase simțul frigului, iar inima lui era și ea de gheață.  Văzând bucățile de gheață începu să se joace cu ele precum un copil. Era un așa -zis joc al înțelepciunii, se străduia să scrie ceva cu acele bucăți: ”Veșnicia” sau poate...”Dragoste Veșnică”, dar nu reușea nicicum. ”Jocul de gheață al înțelepciunii”, așa se numea jocul lui cu bucățile de gheață,  nu reușea decât să-l aducă la disperare pe tânărul Karl, atâta vreme cât ședea pe ruinele unei lumi distruse de propriul lui râs rece și plin de ironie în profunzimile căruia scânteile ”iubirii veșnice” abia mai mocneau. Micile scântei care apăreau arareori nu puteau să-i topească  nici gheața din inimă. Sărmanul Karl știuse doar râsul de gheață, ironic și batjocoritor, el nu cunoscuse râsul primăvăratic și plin de bucurie care apare de fiecare dată după lacrimile sincere, profunde ale suferinței trăită cu toată ființa. Cu atâta frig în jur și înlăuntrul lui, Karl va îngheța fără să reușească vreodată să scrie cuvintele: ”Dragoste Veșnică”. Ca să-și smulgă din inimă ciobul de oglindă diavolească a vrut, la un moment dat, să-și smulgă chiar inima din piept;  ca să reînvie iubirea în lume s-ar fi lăsat chiar pe sine pradă morții;  ca să-i salveze pe alții chiar s-a gândit să lase drept ofrandă râsul lui ucigător și plin de batjocură... Însă i-a fost peste putință.

Povestea lui Karl e și povestea lui Gogol.

”Nici unul dintre cititorii mei, spune Gogol, nu a știut că râzând de eroii mei, a râs de mine...Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloșii posibile, din fiecare câte puțin, dar atât de numeroase, cum n-am mai întâlnit până acum la niciun om...dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată m-aș fi spânzurat...Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloșii. Iată cum am făcut acest lucru: luam un defect de-al meu și-l urmăream într-un om de alt rang și cu alt câmp de activitate, căutând să-l înfățișez ca pe un dușman de moarte, care mi-a adus cea mai gravă jignire, îl urmăream cu răutate, cu sarcasm, lovindu-l cu ce-mi cădea la îndemână.Dacă cineva ar fi văzut monștrii care ieșeau de sub condeiul meu, la prima creionare, făcută numai pentru mine, s-ar fi cutremurat. Monștrii principali pe care Gogol i-a urmărit cu obstinație sunt Cicikov și Hlestakov. În cele din urmă de cicikov i se face milă și încearcă să-l salveze, crezând că se salvează pe sine. Singurul lucru pe care a reușit să-l facă afost să-l distrugă și să se autodistrugă și pe sine. Lupta  lui  Gogol cu diavolul a început în artă, în scrisul lui, dar înainte să facă acest pas ar fi trebuit să rezolve problema cu sine însuși, ca om, ar fi trebuit să-și învingă răul interior.