”Ne place să considerăm modernismul ca fiind şic, „tare”, în ton cu era maşinismului, nerăbdător cu autorităţile şi dogmele epocilor anterioare. Şi nu greşim, numai că nu este, aşa cum credem uneori, şi ateist, cel puţin nu în sensul radical, actual, al termenului. De fapt, dacă privim ezoterismul ca un refugiu al superstiţiilor antice, atunci asta este cu adevărat modernismul. Marele spirit unificator al modernismului, cel care îi adună laolaltă pe Picasso, Joyce, Malevich, Gaudi, Beuys, Borges şi Calvino, este o dorinţă de a submina şi distruge materialismul ştiinţific aflat la ordinea zilei. Este nevoie de o anume investigare a vieţii acestor artişti şi scriitori pentru a înţelege că erau cu toţii profund implicaţi în domeniul ocult şi că ezoterismul le oferea îndrumarea estetică şi filosofia de viaţă. Dacă îi privim pe Baudelaire şi Rimbaud ca puncte de plecare reprezentative pentru modernism, ne este foarte uşor să interpretăm tulburarea simţurilor pe care ei o recomandă ca scop în sine. Cei doi credeau însă de fapt că, atunci când lumea materială dispare, trăsăturile lumilor spirituale devin vizibile. „Poetul devine el însuşi clarvăzător, spunea Rimbaud, întorcând toate înţelesurile cu susul în jos, într-o manieră prelungă şi raţională.” Gauguin, Munch, Klee şi Mondrian erau teozofi. Pe acesta din urmă, teozofia l-a învăţat că este posibil să discernem o realitate spirituală ce structurează aparenţele lumii materiale. Gauguin se vedea pe sine însuşi ca făurind sculpturi care - aidoma Golemului - pot fi aduse la viaţă de spirite neîntrupate. Aidoma lui Franz Marc, Kandinsky era discipolul lui Rudolf Steiner, dar principala influenţă formativă asupra picturilor sale, cea care a deschis calea abstracţiunilor, a fost aceea a „formelor-gând” percepute în stare de transă şi înregistrate de teozofii Annie Besant şi C. W. Leadbetter. Klee s-a reprezentat pe sine în picturi meditând asupra celui de-ai treilea ochi. Malevich era vrăjit de Ouspensky. Rădăcinile ezoterice ale artei lui Matisse sunt puţin mai bine ascunse, dar el susţinea că uneori trebuia să privească săptămâni şi chiar luni în şir un obiect pe care voia să-i picteze, înainte ca spiritul acestuia să-i îndemne să-i confere o expresie artistică. Arhitectura cu influenţe arabe a lui Gaudi, caracterizată de arabescuri luxuriante, în care se îmbină şi se contopesc forme animale şi umane, invită vizitatorii să intre într-o stare alterată de conştiinţă. Spania este, probabil, ţara europeană în care supranaturalul se află cel mai aproape de suprafaţa vieţii de zi cu zi. Picasso, marele artist-mag al modernismului, a avut întotdeauna o puternică predilecţie pentru interferenţele lumilor spirituale. În copilărie, unii dintre prietenii săi credeau că el are capacităţi supranaturale, ca darul profeţiei şi abilitatea de a citi gândurile. Când a vizitat Franţa, Max Jacob, Eric Satie, Apollinaire, George Bataille, Jean Cocteau şi alţii l-au iniţiat într-o sofisticată tradiţie ocultă. Picasso utiliza frecvent teme ezoterice în lucrările sale. Uneori se reprezenta pe sine însuşi sub chip de Arlechin. Acest personaj este asociat cu Hermes şi cu lumea subterană, mai cu seamă în oraşul său natal, Barcelona, unde victoria Arlechinului asupra morţii este celebrată anual în carnavaluri. Prietenul său, Apollinaire, îl numea uneori „Arlechin Trismegistus”. Alteori Picasso se înfăţişa în picturi într-o imagine din tarot, suspendat între lumea materială şi cea spirituală. Analizând o lucrare din 1934, mult timp ignorată, ce înfăţişa o luptă cu taurii, Mark Harris reliefa tema din Parsifal. Eseul său este un exemplu ilustrativ al modului în care gândirea ezoterică poate ilumina dimensiuni interzise eticii convenţionale. În tinereţe, Picasso fusese membru fondator al unul grup numit Valhalla, format pentru a studia aspectele mistice ale operei lui Wagner. Desenele înfăţişau scena în care practicantul magiei negre aruncă spre Parsifal suliţa lui Longinus, dar fiindcă acum Parsifal este iniţiat, aceasta nu face decât să plutească deasupra capului său. Georges Bataille a studiat mithraismul, iar în 1901 Picasso a realizat o serie de lucrări în care erau reprezentate femei cu acoperământul de cap specific mithraic, un simbol tradiţional al iniţierii. Harris arată că desenul din 1934 este o portretizare a iniţierii în lumea de dincolo. La fel ca Dante şi Dostoievski înaintea lui, Picasso sugerează că iadul pe care trebuie să-i traverseze candidatul începe cu cel al propriilor sale dorinţe. Iadul se află de cealaltă parte a mormântului, dar viaţa aceasta este infernală deopotrivă, infernală în funcţie de situaţia vremurilor. Desenul este o ilustrare a uneia dintre marile teme ale lui Picasso. Lumea noastră este sfărâmată, fragmentată de o năvălire a forţelor subterane malefice. Artistul iniţiat, Picasso, poate recrea lumea, poate fi un zeu al fertilităţii renăscut, dar nu va face acest lucru în termenii canoanelor de frumuseţe convenţionale, ci va recombina urâtul şi sfărâmatul în modalităţi noi, splendide. Pictorul abstracţionist şi conceptualist Yves Klein a descoperit filosofia ezoterică atunci când, întâmplător, a dat peste o carte a unui susţinător modern al rozacrucianismului, Max Heindel, care fusese iniţiat de Rudolf Steiner, dar s-a rupt apoi de acesta şi şi-a înfiinţat propria sa mişcare rozacruciană. Având în vedere transfigurarea materiei, Klein voia ca arta sa să inaugureze o nouă Eră a Spaţiului, ilustrată în pânze de un ultramarin neîntrerupt de linii sau forme. În noua sa eră, spiritul uman liber de restricţiile materiei şi formei va pluti şi va levita.”

(Jonathan Black)