S-au împlinit patru decenii de când în sinistra toamnă a unui an bogat în dezastre s-a săvârşit o crimă  atât de cumplită, încât însăşi stupiditatea ei strigătoare  la cer pălise sub imensa ei oroare. Un om de geniu, dătătorul unei opere a cărei incredibilă vastitate îngreunează cunoaşterea nenumăratelor ei splendori, a fost   smuls într-o seară din sălaşul muncii lui de savant,  târât în bezna unei păduri, batjocorit şi ucis într-un chip a cărui grozăvie nu o vom şti pe deplin niciodată.  Fapta venea intr-un lanţ sângeros de masacre cărora le  căzuseră victime o mulţime de oameni, cunoscuţi şi mai  puţin cunoscuţi. Fapta venea după un înspăimântător cutremur de pământ şi după amputările teritoriului  naţional fără putinţă de apărare. Se părea că ne  ajunsese vedenia lui Ezechiel cu Gog şi Magog. Samavolnicia, sila şi uciderea se vesteau la tot pasul. Prostia  agresivă, de asemeni. Nici o atrocitate nu mai putea să  surprindă, toate alcătuiau un unic puhoi al teroarei şi  barbariei. Totuşi, asasinarea lui Nicolae Iorga i-a tăiat  ţării întregi răsuflarea. Fapta aceasta a fost resimţită  de toţi ca o decapitare a naţiei. Furia bestialităţii  împotriva spiritului, ura dementă împotriva culturii şi  inteligenţei şi-au găsit în uciderea lui Iorga o împlinire cutremurătoare: triumful oligofreniei.

Atentatele contra culturii şi făuritorilor ei sunt atentate la esenţa naţiunii respective şi la esenţa umanităţii ca atare. Lucrul acesta  a fost simţit şi înţeles atunci de cvasi-unanimitatea  conştiinţei româneşti.

Iorga spusese răspicat, mereu, în campaniile lui nu  rareori pătimaşe, nu rareori nedrepte la adresa unor  persoane, dar totdeauna întemeiate pe realităţi verificabile istoriceşte, că fiinţa unei naţiuni se afirmă şi se menţine numai prin cultura ei; vicisitudinile istorice îi  pot ameninţa şi chiar desface formele de existenţă  statală, cum în atâtea cazuri s-a putut vedea, dar acolo unde există o cultură autentică, nu fabricată, o cultură  perpetuată, cu orice preţ, din impuls natural, irepresibil, dar şi cu conştiinţa clară a vitalei ei necesităţi,  acolo fiinţa naţiei rezistă, iar la momentul propice, care în cele din urmă vine, ea se va restaura în toată suveranitatea ei. Lucrul acesta l-a spus şi repetat Iorga de nenumărate ori în cursul anilor, iar în ultimul său an de viaţă, când atâtea ţări au fost sugrumate de o putere cotropitoare care-şi alungase propria ei cultură, el l-a proclamat printr-un tir continuu de scurte articole tunătoare, ca de pildă acesta, intitulat ”Indestructibilul”, pe care-l reproducem aici în întregime :

„Ce înfăţişare calmă au ţinuturile unde popoarele şi-au pierdut dreptul de a dispune de ele însele ! Oameni interesaţi, dar şi de aceia care sunt numai nişte oneşti informatori, asigură că totul merge bine; supt dominaţia străină ”ordinea”, care s-a făgăduit şi care e singura scuză, domneşte în toate : hrana de toate zilele, fireşte câtă rămâne de la stăpân, liniştea, fără care se aşteaptă o teribilă represiune, şcoli deschise, cu anume dascăli şi programul corespunzător, literatura care nu aţâţă spiritele şi, în loc de teatru, se revarsă valurile de armonie ale reprezintaţii de operă. (...) Aşa, cred unii, poate să meargă  până la nesfârşit, de la o generaţie de fericiţi la alta./Da, la suprafaţă aşa este. Dar mai e ceva la fund. /Se poate ca cei de acum, într-un moment de slăbiciune, să primească aşa ceva. Se poate ca, la capătul tuturor sforţărilor, la aşa ceva să se supuie. Dar noi suntem cu  toţii numai expresia actuală a unui popor care a trăit veacuri întregi. /Putem slăbi, şi putem fi zdrobiţi. Dar aceia n-au avut slăbiciunea şi nici nenorocirea. Cu luptele, suferinţele şi triumfurile lor, ei sunt acolo, în fund, şi nimeni nu-i poate atinge. / Ei sunt indestructibili”

 („Neamul românesc”, 30 martie 1940 ; cf. N. Iorga, Ultimele, Craiova 1978, p. 90).

Altă dată, cu mulţi ani înainte, Iorga scrisese într-un articol ocazional această frază, care consună cu textul citat mai sus :

 „...dacă  oamenii pot părăsi dreptatea ce suferă şi o pot uita chiar în locul ei de zăcere, ei nu sunt aşa de mişei încât să nu alerge după dreptatea care se încinge pentru luptă şi sare asupra duşmanului” (Giuseppe Garibaldi, 28 iunie 1907, cules în Oameni care au fost, Bucureşti, 1966, voi. II, p. 174).

Se pare cumva că în aceste texte nu e vorba propriu-zis de cultură? E vorba de suflet, e vorba de conştiinţă, care în lipsa culturii pier. Dar cultura nu poate exista decât în totalitatea manifestărilor ei, care unora le par un lux, o joacă, ceva frivol şi superfluu, chiar o sustragere de la treburile serioase, productive. Aceştia nu ştiu şi trebuie să li se spună, chiar dacă nu sunt în stare sau nu vor să înţeleagă, câtă muncă, ce fel de muncă, temeinică, neîntreruptă, cere neapărat creaţia intelectuală şi artistică profesională.

Un lux, cultura? Poate, dar fără luxul acesta fiinţa unei naţii se atrofiază până la dispariţie. Talent, plăcere, gust, adică lucruri ce nu pot fi „încadrate” după criterii sigure ? însuşiri pe care unul sau altul le poate contesta? Uneori un fel de a trăi şi a lucra care poate stârni invidia, eventual dispreţul? Poate că da. Dar şi efort, sacrificiu, răbdare, ştiinţă. Ca în cazul lui Iorga însuşi. De asemeni în al unor Eminescu, Hașdeu, Caragiale, Sadoveanu, Pallady, Enescu, Brâncuşi, odinioară Cantemir. Adică în cazul tuturor celor care, în ţara noastră ca şi în toate ţările, au dat şi dau naţiei nu numai bucurie, alinare, încredere, dar şi dreptul şi tăria de a-şi revendica locul în lume. Iorga a fost un exemplu impresionant nu numai de uriaşă muncă intelectuală, dar şi de conştiinţă a necesităţii absolute pe care o reprezintă cultura în viaţa unui popor. Cu cât anticultura se profila mai ameninţătoare, cu atât Iorga îi opunea mai răspicat şi mai tenace glasul spiritului. „Cu mamutul ori contra mamutului, aceasta e chestiunea ”, spune Iorga în unul din articolele scrise în vara anului 1940.

La instalarea dictaturii legionare se dezlănţuise în presă valul unei nemaipomenite vulgarităţi de limbaj, în special la adresa fostului rege, din partea unor tămâ- ietori neofiţi şi zeloşi ai noului regim. Această deşăn- ţare, indiferent de nedemnitatea celui vizat, a atras replica imediată a lui N. Iorga ; o chemare la ordine şi o lecţie de cuviinţă, apărută în 13 septembrie 1940 în „Neamul românesc” sub titlul răsunător ca o somaţie „SĂ NU FIM MOJICI”. Proclamând aceasta, ştia că riscă. S-a văzut.

(Din vol. Al Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Polirom, Iasi, 1997)