”Deși dragostea continuă să fie tema poeților și aromancierilor secolului al XX-lea, aceasta e rănită în chiar centrul ei: noțiunea de persoană. Criza ideii de dragoste, proliferarea lagărelor de muncă obligatorie și amenințarea ecologică sunt fapteconcomitente, strâns legate de decăderea sufletului. Ideea de dragoste a fost fermentul moralși spiritual al societății noastre timp de un mileniu. A apărut într-un colț al Europeiși, ca și filozofia și știința Occidentului, a devenit universală. Astăzi e amenințată cu dispariția , iar dușmanii ei nu mai sunt cei vechi, Biserica și morala abstinenței, ci promiscuitatea, care o transformă în distracție, și banul, care o transformă în sclavie. Dacă lumii noastre îi este dat să se salveze, tratamentul trebuie să fiie dual: regenerarea politică include resurecția dragostei. Ambele, dragoste și politică, depind de renașterea noțiunii care a fost axul civilizației noastre: persoana. Nu mă gâ

Gândesc la o imposibilă întoarcerela vechile concepții despre suflet; cred că sub pedeapsa dispariției, trebuie să găsim o viziune afemeii și abărbatuluicare să ne redea conștiința singularității și identitățiii fiecăruia diintre noi. Viziune atât nouă cât și veche, care să vadă, în datele de astăzi, în fiecare ființă omenească o ființă unică, irepetabilă, prețioasă. Revine imaginației creatoare a filozofilor, artiștilor și oamenilor noștri de știință sarcina să redescopere ceva nu foarte depărtat, ci foarte intim și cotidian: misterul care suntem fiecare dintre noi. Pentru a reinventa dragostea, așa cum cerea poetul, trebuie să inventăm din nou, omul.”

Octavio Paz- Dubla flacără