Ernst Jünger- Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie. Ani de ocupaţie
„Nu am mare lucru de zis despre Thomas Mann, însă, dacă doriţi, vă pot vorbi despre Ernst Jünger!” (Roland Barthes)
Scriitorul Ernst Jünger, cu un destin ieşit din comun, s-a născut pe 29 martie 1895 în Heidelberg, într-o familie de intelectuali. Copilăria i-a fost marcată de lecturile din Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, dar şi de o imensă dragoste pentru natură, astfel că la vârsta de 16 ani, se înscrie într-o organizaţie de tineret numită Wandervogel (Păsările migratoare). Spirit rebel, independent, la 17 ani fuge de acasă şi se înrolează în „Legiunea străină”. Va relata mai târziu acest episod al şederii în Oran şi Sidi Bel Abbès în romanul autobiografic, „Jocuri africane”, publicat în 1936. Chemat acasă de tatăl său pentru a-şi da bacalaureatul, nu ezită să plece voluntar pe front, încă de la începutul Primului Război Mondial. Făcând parte din Regimentul 73 de puşcaşi, tânărul locotenent Jünger este rănit de 14 ori şi, în 1917, este decorat cu cea mai înaltă distincţie a armatei germane, „Medalia de Merit”. În 1920 publică romanul „În furtuni de oţel”, despre care Andre Gide spune că este una dintre cele mai interesante cărţi despre război „d'une bonne foi, d'une honnêteté, d'une véracité parfaites.”
În 1922 termină de scris romanul-eseu „Lupta ca experienţă interioară”, publicat în 1925, în care consemnează amintirile sale din Primul Război, scoţând în evidenţă efectul condiţiilor dure din tranşee asupra sufletului soldatului de rând. Pentru prima dată, într-un roman despre război sunt exprimate reflecţii filozofice şi politice în ceea ce priveşte eroismul şi pacifismul. În august 1923, părăseşte armata şi pleacă la Leipzig dedicându-se studiului Ştiinţelor Naturale şi Entomologiei. Cochetează o perioadă cu naţionalism–socialismul şi cu nazismul, dar din 1933 este pus sub supraveghere de Gestapo. Din 1936 se retrage la ţară la Uberlingen, apoi la Kirchhorst. Publică în 1939 capodopera „Pe falezele de marmură”, roman alegoric în care denunţă barbaria nazistă. În viziunea lui Jünger războiul trăieşte latent în individ şi nu-i este necesar decât un declic să iasă la suprafaţă.
S-a stins din viaţă în 17 februarie 1998, la venerabila vârstă de 103 ani, după o viaţă fabuloasă în care a acumulat peste douăzeci şi şapte de distincţii şi premii literare în Germania, Franţa, Italia, i s-au dedicat numeroase volume omagiale, numere de reviste, pagini de critică şi exegeză.
Jurnalele „Pagini din Kirchhorst” şi „Coliba din vie” finalizează ciclul de jurnale de război început cu „Grădini şi drumuri” (aprilie 1939-iulie 1940), urmat de „Jurnale pariziene” (februarie 1941-octombrie 1942) şi „Însemnări caucaziene” (octombrie 1942-februarie 1943).
În cele două jurnale, Ernst Jünger practică un discurs diferit de cel din jurnalele anterioare, de astă dată, dominantă fiind latura interpretativă a evenimentelor şi mai puţin reflecţia.
„Gândirea şi frica sunt parteneri nepotriviţi; cine începe să gândească trebuie mai întâi să alunge frica, altminteri ajunge la fata morgana şi la concluzii false. Dacă spiritul înclină să excludă posibilităţile extreme, atunci el devine incapabil să le stăpânească. Socrate a fost înainte de toate un gânditor de anvergură pentru că nu i-a fost frică. De aceea a trecut absolut neatins prin distrugere; el trăieşte neabătut şi astăzi. Ameninţarea fizică pare cu atât mai mare cu cât coroana gândirii, perspectiva metafizică dispare.”
Acţiunea din jurnal începe în august 1944 când statul major al armatei de ocupaţie din Paris, din care făcea parte şi Ernst Jünger, se retrage. Urmărind comportamentul soldaţilor aflaţi în retragere, Jünger consemnează: „Ce i s-ar putea recomanda omului, mai ales omului simplu, pentru a-l sustrage standardizării, la care contribuie neîntrerupt şi tehnica? Doar rugăciunea. Aici e punctul dat în care şi cea mai neînsemnată fiinţă intră în relaţie nu cu părţi ale angrenajului, ci cu întregul. De acolo se revarsă un nemaipomenit câştig, chiar şi suveranitate.Ceea ce e valabil şi în afara oricărei teologii. În situaţii în care cei mai deştepţi eşuează, iar cei mai curajoşi reflectează la o soluţie, putem vedea uneori cum cineva dă liniştit un sfat drept, sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că e vorba de un bărbat care se roagă.” pg.55
Răzbate din scrisul diaristului Ernst Jünger o stare de tensiune continuă aflată la limita suportabilităţii, atât în momentele în care relatează evenimentele ce se petrec în sânul armatei în retragere, cât şi atunci când evocă imaginile de coşmar din timpul bombardamentelor aliaţilor.
Saint-Die, 2 septembrie 1944
„Căpitanul de cavalerie Adler vine la cartierul general de la o şedinţă. Acolo ţinuse şi Himmler o conferinţă. Cerea să fim duri-altfel, un subofiţer dezertase de curând şi fusese adus înapoi, la batalionul care făcea instrucţie în curtea cazărmii. Se trecuse imediat la condamnare, omul fusese pus să-şi sape singur groapa, îl împuşcaseră, aruncaseră pământ peste el şi-l bătătoriseră. Apoi instrucţia continuase ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iată una dintre cele mai înfiorătoare caracteristici ale acestei lumi de jupuitori, despre care am aflat.” pg. 56-57
Aproape toate bombardamentele evocă imaginea unui pom de Crăciun, o imagine ironică gândită ca un dar al Aliaţilor pentru populaţia civilă din oraşele bombardate. De multe ori bombele aveau focoase fuzante având efect întârziat. Descrierea bombardamentelor alternează cu evocarea lecturilor şi a viselor de peste noapte ca într-un puzzle halucinant. În 20 octombrie 1944, află că a fost destituit din armata germană, lucru care definitivează o stare de fapt şi care nu-l mai impresionează comparativ cu ororile ce se petreceau în jurul său.
„Întoarcerea prin Bothfeld; m-am dus la cimitir şi între morminte, l-am văzut şi pe cel al lui W., cu care tata a fost în procese pentru pământ. Acum odihnesc amândoi în acelaşi sol, se transformă în el. Ce rămâne din această viaţă, dacă nu adunăm monede care la marea vamă de la împărăţia morţilor să fie schimbate în aur, în substanţă nepieritoare.” pg.70
Peste cinci zile fiul său, Ernstel, pleacă din nou pe front. Moartea dă târcoale pretutindeni, coşmarul bombardamentelor trupelor aliate amplificând starea de insecuritate. În situaţia dată numai rugăciunea mai poate atenua din spaimă. „În vremurile în care practica ei (a rugăciunii) se pierde, se acumulează în populaţii mase mari şi indigeste de spaimă animalică. În aceeaşi măsură dispar liberul arbitru şi forţa rezistenţei, în mod corespunzător, apelul puterilor demonice devine mai constrângător, porunca lor mai teribilă.”pg. 75
Noiembrie 1944. Zilnic au loc bombardamente, paginile jurnalului abundă de imagini apocaliptice ale unui peisaj dominat de alarme, jerbe de foc, valuri uriaşe de fum, morţi, oameni cu chipuri desfigurate de spaimă, o lume în agonie al cărei sfârşit pare să fie tot mai aproape.
„După-amiază la Hanovra, care arde de ieri dimineaţă. Străzile erau pline de dărâmături şi cioburi, de asemenea de maşini lovite şi de tramvaie. Mişunau de oameni care, ca în cazul unei catastrofe chinezeşti, alergau grăbiţi de colo-colo. Am văzut o femeie trecând pe lângă mine; lacrimi limpezi îi curgeau ca ploaia pe obraz. Am văzut şi oameni care duceau în spate piese de mobilă veche, frumoase, acoperite de var. Un domn elegant, cu tâmplele cărunte, împingea o roabă în care se afla un dulăpior rococo.”pg.113
Dacă denunţare crimelor naziste continuă şi astăzi, despre suferinţele populaţiei civile germane nu se vorbeşte decât sporadic, fiind un subiect tabu. Nu se vorbeşte nici despre bombardamentele aliaţilor şi nici despre violenţa instituţionalizată dezlănţuită de Armata Roşie, de distrugerea a o sută şaizeci de oraşe germane, de ploaia de bombe incendiare care a ars de vii mii de oameni, de ceea ce-a fost numit „area bombings”- strategie aşa-zis destinată distrugerii uzinelor de armament germane, dar, mai ales, să demoralizeze populaţia civilă, de crimele, de violurile soldaţilor „eliberatori”, de suferinţele minorităţilor germane, de numeroasele sinucideri, de execuţiile sumare, de imensele mase de oameni deportaţi, fugiţi, alungaţi din casele lor. Sunt lucruri despre care nu este „corect politic” să se vorbească. Este incontestabil faptul că Hitler a fost un mare criminal, că armata germană a comis numeroase atrocităţi în ţările ocupate, că Holocaustul a fost o imensă crimă împotriva umanităţii. Însă câtă vreme victimele nazismului nu vor fi tot atât de victime ca şi cele ale comunismului, câtă vreme crimele nu vor fi denunţate cu aceeaşi sinceritate şi cu acelaşi curaj, va fi dată apă la moară extremiştilor, revizioniştilor, belicoşilor de oricare parte a baricadei. Răul şi Binele nu sunt monopulul nimănui pe lumea asta.
„Când în însemnările mele îi menţionez pe ruşi, americani, polonezi, germani, francezi, acest lucru are semnificaţie ca enumerarea figurilor în descrierea unei partide de şah. Fiecare din ele poate să fie albă sau neagră. Fiecare poate să ducă la pierderea partidei, fiecare îi poate determina cursul sau se poate sacrifica pentru rege. Crima, violul, jaful, furtul, nobleţea, grandoarea, ajutorul acordat în extrema nenorocire-toate astea nu sunt rigid repartizate pe naţiuni. Oricare naţiune cuprinde în sine toate posibilităţile între care evoluează caracterul omului.”
Pe măsură ce însemnările din jurnal dezvăluie peisajul de coşmar de după bombardamente, apar tot mai des consemnate reflecţii asupra lecturilor autorului, conturând imaginea unei normalităţi aparente. Punându-şi în ordine arhiva într-una din zile, descoperă recenzia lui Hans Naf la romanul alegoric „Pe falezele de marmură” în care îi este reproşată înclinaţia de-a introduce propoziţiile prin conjuncţii şi particule, indiferent în ce raport s-ar afla. Concluzia lui este că mult mai importantă este capacitatea autorului de a materializa inexprimabilul prin cuvinte, decât cuvintele folosite. „Nu bisericile trebuie venerate, ci nevăzutul care trăieşte în ele. De el se apropie, fără a-l atinge vreodată, autorul prin cuvinte. Ţinta sa se situează dincolo de limbă, nu e niciodată sesizată de ea. Autorul nu conduce cu ajutorul cuvintelor la marginea tăcerii. Cuvintele sunt uneltele sale şi e de aşteptat ca să le ţină în ordine şi să se exerseze neîntrerupt pe ele. Lui n-are voie să-i scape nici o silabă de care să nu fie mulţumit, dar nici să-şi închipuie vreodată că se află în posesia măiestriei. Trebuie să fie mereu nemulţumit. Trebuie să se resemneze şi cu faptul că tocmai astfel va stârni în mod sigur indignare.” pg.111
Recitind Biblia, act necesar în acele momente în care omul nu mai avea nicio busolă, diaristul încearcă să găsească un sens lucrurilor care se întîmplă. Să fie omul blestemat de Creator să trăiască între nişte limite şi să stea tot timpul cu sabia Îngerului Morţii deasupra capului? Singura lui salvare pare a fi doar ieşirea în afara timpului. „Adevăratul belşug, spune Junger, plinătatea paradisiacă se află în afara timpului. Acolo se întinde ţinutul marilor creaţii nemijlocite, aşa cum le descrie şi le ilustrează Geneza. Acolo nici moarte nu este. În îmbrăţişarea iubiriiam păstrat o scânteie din marea lumină care străluceşte în lumea Genezei-zburăm dincolo de timp ca sloboziţi de arbaletă.”pg.112
Pe 11 ianuarie 1945, îi este anunţată moartea lui Ernstel, în vârstă de 18 ani, pe front în Italia, la Carrara, mort încă din 29 noiembrie 1944. E lovitura de graţie pe care Ernst Jünger o primeşte în acest război atât de nedrept. De acum încolo viaţa se împarte între faptele de dinainte şi cele de după moartea lui Ernstel. „Durerea e ca o ploaie care la început cade masiv apoi pătrunde încet în sol. Spiritul nu o concepe dintr-o dată. Am intrat acum şi noi în singura comunitate adevărată a acestui război, în fraternitatea sa ascunsă.” În prima duminică ce urmează primirii tristei veşti este ţinută o slujbă de pomenire la biserica din sat, unde se citeşte Psalmul 73 din Luca: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu e potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” psalmul 73. 9.62. Luca
Războiul se apropie de sfârşit fără a mai fi supus vreunei reguli, bombardamentele asupra oraşelor Germaniei şi Austriei seamănă tot mai mult cu maltratarea unui cadavru. Nu mai e vorba de înfăptuirea dreptăţii, ci numai de răzbunare. Victime pretutindeni, dezumanizare şi de o parte şi de alta a baricadei. Primitivitatea indivizilor sporeşte caracterul zoologic al politicii care dusese la dezlănţuirea conflagraţiei.
„Doi ruşi care tăiau lemne pentru noi i-au povestit Perpetuei la bucătărie că era pentru prima dată în trei ani de când erau prizonieri că li se întâmplase să fie ospătaţi într-o casă pentru care lucraseră. Asta dă de gândit mai mult decât cruzimea. Fireşte, Rozanov a văzut astfel de lucruri în Rusia încă din perioada imediat următoare primului război mondial; este o suferinţă de natură generală.”
„Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei. Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o cetate împresurată” Isaia 7-8
***
În partea doua a jurnalului evenimentele încep să se precipite după trecerea soldaţilor americani. Ca orice lucru pe lumea asta şi războiul are partea lui teatrală, actorii de-o parte sau de alta mai şi simulează jocul, nefiind implicaţi neapărat în evenimente care, mai târziu, capătă o aură de glorie. În urma plecării trupelor trebuie rezolvată problema cadavrelor. „La cimitir l-am întâlnit pe gropar, care săpa mormântul foarte aproape de gard. M-a întrebat dacă era destul de adânc. Apoi a început să vorbească despre sinuciderea unui potentat, de care auzise: „Acu’ e mort obrazu’ gras de slănină”. Spunea asta cu zâmbetul tihnit al omului mărunt care se simte în siguranţă. Aceşti oameni sunt ca iarba de sub stejari, uşor îi calci în picioare şi uşor îşi revin. Pentru ei căderea celor puternici e o sărbătoare.”
Războiul aduce cu sine imagini ca dintr-o expoziţie suprarealistă pe care diaristul le consemnează cu uimire: „Încă mai domină un sentiment de irealitate. Este uimirea oamenilor care stau în picioare după ce o roată grea a trecut printre ei şi peste ei. Poate e o imagine înşelătoare – şi pe câmpul de bătaie am văzut unii care, după ce fuseseră loviţi mortal, încă mai stăteau o vreme în picioare.”
În timp ce prin sat se perindă învingători şi învinşi evocatorul faptelor se retrage în sanctuarul său cu cărţile şi cu scrisorile de la Ernstel, fiul mort prea devreme într-o bătălie care nu-i aparţinea. „Am găsit aici şi toate scrisorile mele către el, pe care le-a adunat într-o mapă. Lectura lor mă învaţă dureros că fiecare scrisoare pe care o adresăm unuia din semenii noştri este parte a unei mari misiuni. De-am fi conştienţi de asta ori de câte ori punem mâna pe pană! După cum fiecare îşi poartă tigva în cap încă din timpul vieţii, tot aşa fiecare îşi duce cu sine calitatea de ins ce va muri cândva- substanţa meditaţiilor viitoare.”
Cititul rămâne activitatea care-l ţine departe de tristeţea peisajului dezolant rămas în urma bătăliilor dintre doi combatanţi ajunşi la capătul puterilor. Fără apă, fără lumină, cu hrana doar din ce se poate ascunde de soldaţii flămânzi aflaţi în trecere, şi cu toate canalele de ştiri, de pe front, întrerupte, viaţa nu poate fi decât foarte fragilă. Unii dintre cei care trec prin zonă vin şi cer politicos mâncare, alţii dau buzna înarmaţi şi jefuiesc. După felul în care se comportă fiecare în aceste situaţii limită se vede nivelul de educaţie al poporului căruia îi aparţin soldaţii.
„Cartea Estherei”, „Cartea lui Iov” sunt lecturi în care se vorbeşte suferinţă, despre supravieţuitori despre un popor atât de supus încercărilor din care a ieşit nu de puţine ori şi graţie femeilor. „Lectura Cărţii lui Iov, pe care am început-o astăzi, e întotdeauna utilă, în zilele bune ca avertisment, în cele rele, ca mângâiere. În locul comparaţiilor ridicole care ni se dădeau ca teme de compunere în ultimele clase de liceu, ar fi trebuit să fim puşi o dată să-l confruntăm pe Faust cu Iov, sau împletirea dintre faptă şi suferinţă.”
În exerciţiul de supravieţuire, autorul jurnalului este foarte mult ajutat şi de pasiunea lui pentru natură, pentru toate fiinţele care mai de care mai ciudate care o populează. Din Psalmi, reţine Psalmul 119 (118 în var. românească): „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de mine poruncile tale... În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne.” În acest sens, moartea este cea mai puternică învăţătură care ne poate fi împărtăşită, atunci când vom înceta să mai fim străini. Vom intra pe proprietatea noastră.”
1 mai 1945. Seara e anunţată la radio moartea lui Hitler, la fel de obscură ca tot ceea ce l-a înconjurat, fapt care nu-l impresionează deloc. Mai degrabă îi mişcă sufletul trezirea la viaţă a naturii. Munca în grădină și ocupaţia cu lucrurile mărunte au rol de a contrabalansa momentele de reverie în urma lecturilor, dar şi în păstrarea unei anumite linii de mijloc, ceea ce dă verticalitate omului. „Ştiutorul e recunoscut nu după materia, ci după ştiinţa lui. Aici e încercarea; există rugăciuni goale şi există un zâmbet care convinge.”
Drumurile din Kirchhorst sunt pline de deţinuţii din lagărele de concentrare. Privindu-i, îşi aminteşte de unul din prietenii săi care petrecuse mai mult de un an într-unul din lagăre, dar, care, niciodată nu putuse să vorbească despre experienţa lui tragică. Apariţia unui grup de evrei eliberaţi de la Bielsen îl afectează profund. „Cortegiul lor m-a zguduit; a fost ca o fereastră prin care am privit profunzimea jefuirii. „Numărul suferinzilor e lipsit de importanţă”- şi asta e una dintre propoziţiile cu care m-am expus inutil. Ea însă este valabilă chiar şi din punct de vedere psihologic, fiindcă doar vederea individului, a semenului, ne poate face să înţelegem suferinţa lumii. E valabilă şi teologic, în măsura în care individul poate lua asupra sa, compensa , transforma suferinţa a milioane de oameni şi-i poate conferi sens. Suferinţa constituie o barieră, o temniţă subterană uitată în mijlocul unei lumi a moralismului plat, lipsită de calităţi, o lume a statisticii, a plebiscitului, a propagandei în care cuvântul sacrificiu sperie spiritele. Uriaşa însumare a durerii poate însă căpăta şi astăzi sens doar dacă au existat oameni care să iasă din sfera numărului şi să intre în aceea a semnificaţiei. Doar asta se ridică deasupra catastrofei şi o împinge dincolo de rotirea în gol, dincolo de vârtejul spre care se revarsă necontenit noi cete răzbunătoare.”
Moartea lui Goebbels îl determină să rememoreze întâlnirile cu el, dar să tragă şi câteva concluzii legate de ascensiunea, aparent ilogică, a naziştilor, printre care curajul de-a înfrunta societatea şi legile, curajul de-a se expune susţinând o ideologie criminală, în fond. Pe măsură ce câştigau teren şi deveneau tot mai simpatizaţi de o mare parte a societăţii germane, naziştii deveneau tot mai agresivi. Erau şi intelectuali, actori, care nu-i simpatizau deloc însă veneau către ei din oportunism. Au fost şi mulţi intelectuali care s-au înşelat, precum Ernst Jünger, la început. Cu timpul, au realizat pericolul care se abătea asupra ţării din partea noii ideologii şi-a adepţilor ei, iar frica de represalii a început să le paralizeze simţurile chiar şi celor care ştiau ce va urma.
După armistiţiu, timpul curge într-un nou ritm în Kirchhorst şi, odată cu el, valurile de refugiaţi, de toate naţiile, inclusiv germani care fugeau din calea "eliberatorilor" ruşi, purtând poveşti la fel de groaznice ca şi cele aduse de evreii eliberaţi din lagărele de concentrare: femeile violate, torturate, împuşcate, arse de vii erau imagini care îi urmăreau pe refugiaţii autohtoni.
Plimbările prin pădurea din împrejurimi alternează cu activitatea din bibliotecă. Chiar şi frunzăreala corespondenţei este o cale de-a se sustrage atmosferei apăsătoare cu nuanţe suprarealiste care copleşeşte Kirchhorstul. Astfel, rememorează timpul în care ocupase funcţia de cenzor în armata germană. Unul dintre corespondenţii ale cărui scrisori l-au marcat şi căruia i-a înlesnit să le trimită pe căi lăturalnice a fost evreul Valeriu Marcu din Berlin. Motivul pentru care a fost atras de conţinutul scrisorilor lui era fina analiză a conjuncturii evenimentelor. „În ceea ce-l priveşte pe Marcu, îl consider unul dintre cei mai buni evaluatori ai conjuncturii, pe care i-am întâlnit vreodată.”...”Spiritele care văd vor fi întotdeauna diferite de cele care vor. Dar este un semn rău atunci când între ele se cască o prăpastie.”
Momentele de aparentă linişte sunt de scurtă durată. Grupuri ciudate prin înfăţişare şi prin gândire se perindă unele după altele. Pe dealurile din împrejurimi apar hoarde de soldaţi fără nicio busolă, puşi, precum vandalii de altădată, doar pe jaf şi crimă. Apoi, un grup de tineri germani îndoctrinaţi, descurajaţi, convinşi în naivitatea lor că Fhurerul fusese un mare patriot care căzuse pradă trădărilor. Sau o echipă de ofiţeri americani care încercau să evalueze situaţia din urma războiului. Sau a unui grup de refugiaţi care vine din vreun lagăr unde moartea căpătase cele mai hidoase închipuiri. „O femeie tânără, eliberată dintr-un lagăr din est, le povestise că acolo, în orele serii, un crematoriu uriaş, ca un vulcan erupând periodic, scuipa foc şi umplea ţinutul de fum. Iată o imagine cainită. Mi-am închipuit, fireşte, că aceste lucruri vor fi cândva date la iveală în toată hidoşenia lor. Ea o depăşeşte cu mult pe cea a epocilor vechi prin caracterul perfect, dezinfectat, al lumii tehnice. Şi în această privinţă am făcut progrese . Când examinăm la Muzeul Carnavalet mărturiile Revoluţiei franceze, de pildă, ghilotina meşterită din oase de oameni, resimţim încă un anume frison, ca în cabinetul cu figuri terifiante. Astăzi există actele, în care crima e tratată ca o chestiune administrativă, cartotecile, fotografiile, luminile de magneziu. Răul este şi el atins de atrofie, este redus şi mecanizat, omul nu e mai rău , ci mai vulgar. Cei răi şi-au pierdut chipul, sunt mult sub nivelul fizionomic al unui Danton, al unui Robespierre sau chiar al unui Marat. Vezi figuri de funcţionari, precum aceea alui Himmler, inteligente, nervoase, spălăcite, substituibile după plac, frământate de o posomoreală suspicioasă, portari în livrea, care nu îşi cunosc nici angajatorii şi nici casele în care lucrează.”
Şi Jünger afirmă ideea banalizării Răului- sub ce chipuri insignifiante se poate ascunde, cât de simplu şi de la îndemână a ajuns să fie, ca orice act birocratic, într-o lume a progresului tehnologic. Se pune întrebarea dacă chiar poate fi considerat un progres atunci când cuceririle ştiinţei sunt puse în slujba Răului, când omul îl foloseşte în a-şi ucide semenii. Nici măcar progresul în ştiinţele medicinei nu-l convinge că drumul omului ar fi ascensional, de vreme ce, noile descoperiri în domeniul industriei medicamentelor aduc, în primul rând, o creştere a cifrelor de afaceri, determinând o alterare a rasei umane, chiar o degenerare a ei. „Omul va vedea întotdeauna doar acea nenorocire de care imaginaţia sa e plină. Nimic nu e pentru el mai dificil decât să perceapă un nefericit care pur şi simplu suferă-va trece întotdeauna pe lângă acesta ca drept-credincioşii din pilda samariteanului milostiv. Aşa se face că ajutorul vine de cele mai multe ori prea târziu. Astăzi nu sunt omorâţi mai mulţi oameni decât au fost în anii de după 1917, doar că sunt alţii. Mereu noi Bastilii sunt luate cu asalt; dar vecinătăţile lor se înroşesc de sângele proaspăt. Măreţia sfântului Martin nu stă în faptul că îl ajută, ci că îl ajută de îndată pe seamănul din drum. Aici e acea virtute care se învecinează cu miracolul.”
Trecându-i în revistă pe toţi cei care se perindă prin Kirchhorst- americani, ruşi, polonezi, germani, francezi- autorul constată că oricare dintre ei, oricărei naţiuni ar aparţine, cuprinde toate posibilităţile între care evoluează caracterul omului. Cine şi cum va judeca tot ce s-a întâmplat rămâne de văzut. În cele din urmă, fiecare îşi primeşte plata nu de la Justiţia pământească legată la ochi, ci de la Judecătorul suprem.
Între orele de lectură şi grădinărit apare amintirea unor visuri, cum altfel, decât cu cei plecaţi în lumea umbrelor: uneori apare Ernstel, alteori îi apare tatăl preocupat să-i mai dea nişte sfaturi. „Mi se pare adesea că morţii se maturizează şi devin mai blânzi; cresc în noi cu rădăcini postume - noi suntem adevăratul cimitir, adevăratul mormânt. Vor să fie înmormântaţi în inimi. Pentru asta ne sunt recunoscători, iar această relaţie dă familiilor şi popoarelor forţa de a înainta în timp.”
Şi în tot acel amalgam de trăiri, diaristul pune în lumină marea suferinţă, care-i domină sufletul şi conştiinţa, ca aparţinător al unui popor învins într-o luptă în care nici el nu ştie prea bine de ce-a susţinut-o. Însă, „nu poţi şi nu vrei să-ţi alegi patria. Ea ţine de soartă, de sarcina de îndeplinit.”
Lecturile din Biblie dar şi din alte cărţi şi orele petrecute în mijlocul naturii, ale cărei taine le pătrunde tot mai mult, sunt cele mai bune exerciţii de păstrare a libertăţii interioare într-o lume în care întotdeauna se va găsi cineva care să-ţi aplice un lanţ. „Atât timp cât mai este o carte la îndemână şi răgaz pentru lectură, situaţia nu poate fi disperată, nici complet lipsită de libertate.” Veştile cumplite pe care uneori le primeşte de la cei aflaţi în trecere le notează aşa cum le primeşte, fără nici cel mai mic comentariu. Astfel se scurge anul 1945 un an greu pentru o Germanie înfrântă, ruinată, cu o populaţie în derivă, cu suferinţe ce par să nu mai aibă sfârşit. Violurile, crimele şi umilinţele la care soldaţii ruşi supun populaţia civilă lipsită de orice apărare îi face pe mulţi să afirme că ar fi fost de preferat bomba atomică. Iar sinuciderile se ţin lanţ. Şi despre aceste lucruri nu s-a vorbit niciodată îndeajuns în vreme de pace. Li se cuvenea să treacă prin toate atrocităţile, de vreme ce, un dement aparţinător naţiei germane îi târâse în alte atrocităţi. „Există aspecte infernale care îl smintesc pe om şi îi răpesc forţa vitală- el seamănă atunci cu cineva care, după ce a privit într-o bucătărie dezgustătoare, dă farfuria deoparte” Şi tot tragismul acestei situaţii vine din marea singurătatea la care a fost supus omul de rând lipsit de vină. Altădată, şi nevinovaţii celor învinşi, civilii, aveau avocaţii lor, aveau dreptul la compasiune. „Anonimii fără număr, notează diaristul, care azi îndură aceeaşi soartă nu au apărători. Horcăiala agoniei lor răsună într-o singurătate înspăimântătoare.” Bun cunoscător al mediului înconjurător dar şi al naturii umane, Junger meditează, deseori, la graniţa atât de fragilă dintre progres pe baza cunoaşterii şi abuzul pe care omul este tentat să-l practice. E cât se poate de plauzibil că acolo unde e vorba de ban şi putere apare şi abuzul celui tare asupra celui slab. „Omul ca tehnician, ca fiinţă spiritual abstractă, e în mod necesar duşmanul şi exploatatorul omului naturii şi omului culturii. Omul trebuie deci să se protejeze de el însuşi într-un mod care nu era previzibil nici pe vremea lui habeas corpus, nici atunci când s-au proclamat drepturile omului.”
Iarna primului an de după armistiţiu vine asupra Kirchhorstului cu frig, cu mari lipsuri şi cu o stare de totală incertitudine.
„Durerea cea mai adâncă vine din faptul că ne îndepărtăm de mântuire. Conflictele morale nu sunt decât simptomele acestui fapt, ele trimit ca o febră, ca o spuzeală, la focare ascunse. În astfel de crize, întregul lumii, care se sprijină pe mântuirea noastră, e pus sub semnul întrebării. Fiecare dintre noi este Atlas, care poartă universul pe umeri. Această conştiinţă groaznică a prăbuşirii nu are echivalent, nici măcar în spaima de întunecare a minţii, care se numără printre chinurile produse de flăcări. Când bate ceasul ultimei încercări, trebuie să alegem:spiritul sau mântuirea. Acesta este misterul catastrofelor celebre, explicate adesea atât de trivial. El stă în acceptarea martiriului. Annette von Droste- Hulshoff cunoştea alternativa şi a sesizat-o cu admirabilă exactitate:
„O, Doamne, nu pot s-ascund
Ce frică mi-e de zbirii
Ce poate mi-ai trimis
Prin boală şi prin griji
Simţirile să-mi ia
Şi mintea să-mi ucidă!
Dar dacă-i otrăvită,
Şi-aduce nimicire
Când inima-mi inundă:
Fă să o pierd atunci,
Iar sufletul s-ajung-acasă
De daruri duhul plin
Şi de-ai decis să fiu zvârlită
Ca apa moartă,
Viaţa-mi toată
Să trec atunci cutremurată
Prin încercarea-Ţi, Doamne, toată””
Încheind un ciclu, cele două jurnale rămân un prilej de meditaţie asupra marilor probleme ale vieţii, „o pedagogie subtilă care nu oferă soluţii, ci jalonează un drum:” (Viorica Nişcov) Probabil că mulţi vor fi meditat pe marginea scrisului lui şi sper ca la fel de mulţi să fi făcut-o cu mintea eliberată de idei preconcepute, aşa cum se cuvine când pătrunzi în lumea evocată de Ernst Jünger .
„Adevăratul scriitor, ca şi adevăratul belşug, se recunoaşte nu după comorile posedate, ci după capacitatea de a face preţioase lucrurile pe care le atinge. El este deci asemenea unei lumini care, nevăzută în sine, încălzeşte şi face vizibilă lumea.”(Antonio Gnoli)
Bibliografie: Ernst Jünger – Pagini din Kirchhorst Coliba din vie (Ani de ocupaţie), Polirom, Iaşi, 2004
Comentarii