Lumina blândă și misterioasă a toamnei mă îmbie către poezie. Sunt din Sud și caut continuu să am Soarele în priviri. Cu Soarele deasupra și cu umbra alături, am siguranța pașilor. Pe mulți dintre artiști i-a obsedat ”umbra” cu diferitele ei semnificații. E și una dintre obsesiile mele. Deschid o carte cu poezie grecească modernă. Caut Soarele și găsesc doar umbra din poemul lui Nikos Anoghis, poet cu notorietate atât în Grecia cât și în afara granițelor. S-a născut în 1937, în localitatea Anoghio din Karditsa. A făscut studii tehnice la Universitatea din Pireu și a lucrat ca funcționar la Banca Agricolă din Grecia. A debutat în 1981, cu volumul de versuri ”Vânându-ne umbra” și a avut mare priză la publicul iubitor de poezie. Au urmat alte volume de poezii cu puternice accente filozofice, meditații asupra zbaterilor, uneori inutile, ale lumii și asupra scurgerii timpului. A fost bun prieten cu Nichita Stănescu la a cărui înmormântarea a participat și despre care a scris o carte. Am reținut chiar poezia care dă și titlul volumului, în excelenta traducere a profesorului Andreas Rados:

 Nikos Anoghis - Vânându-ne umbra

Vânându-ne umbra

pășim pe drumul soartei.

În jurul nostru, înăuntrul nostru, în afară noastră.

Înăuntrul lumii,

în afară naturii,

înăuntrul haosului,

în afară sfârșitului

înăuntrul timpului

în afară timpului.

Vânându-ne umbra,

urmăm viața, urcând și coborând

singuri, împreună cu alți, înăuntrul naturii

în bucurie,

lângă durere,

înăuntrul lacrimii,

înăuntrul gândirii,

în brațe cu soarele.

Vânându-ne umbra,

desenăm cu pașii pământul

și colorăm cerul cu gânduri

 care se șterg și se nasc odată cu moartea.”

La sfârșitul poeziei am căzut pe gânduri. Vânându-ne umbra e posibil să ni se întâmple precum vânătorului de cerbi dintr-o frumoasă poveste tibetană, care urmărind prada pe culmile înzăpezite ale Himalayei a ajuns pe un versant uriaș despicat în două. La deschiderea din munte stătea un bătrân cu o barbă lungă și albă care i-a făcut semn vânătorului să se apropie. Uluit de ceea ce vedea, vânătorul s-a apropiat, ca și cum ar fi fost cuprins de o vrajă, și a vârât capul în acea crăpătură. Trecătoarea era atât de îngustă încât doar un singur om se putea strecura prin ea, însă ce a văzut vânătorul dincolo l-a lăsat fără grai: o grădină roditoare și însorită unde copiii se jucau lipsiți de griji, animalele pășteau nestingherite, o lume frumoasă, învăluită de lumină și tihnă. ”Îți place ce vezi”, l-a întrebat bătrânul. ”Sigur”, a răspuns vânătorul copleșit. ”Ăsta trebuie să fie paradisul.” ”Așa este, i-a răspuns bătrânul. Tu l-ai găsit, ai putea să intri și să trăiești fericit până la sfârșitul zilelor”. ”Am să intru, dar acum merg să-mi aduc frații și prieteni să intru cu ei împreună”. ”Cum dorești, i-a răspuns bătrânul, dar porțile Shambhalei se deschid o singură dată în viață”. Și încruntându-se ușor s-a îndepărtat de tânărul vânător, care, așa cum spusese, s-a întors în satul lui și-a luat frații și prietenii și plini de voioșie au pornit la drum. Zadarnic au căutat împreună trecătoarea către acea lume de vis. Porțile se închiseseră și cum a zis bătrânul, șansa i se oferise, dar el a refuzat-o. S-a întors la viața lui de dinainte și a continuat să vâneze și să umble prin munți. Clipa magică pe care a trăit-o la vederea Shambhalei nu avea să se mai repete niciodată. D. H. Thoreau are undeva un citat: ”Nu putem ucide timpul fără să rănim eternitatea.” În viața noastră agitată, porniți la vânătoarea propriei umbre să ne amintim și să prețuim la justa  lor valoare momentele irepetabile.

20.09.2020