Cinghiz Aitmatov - Eșafodul

Cinghiz Aitmatov - Eșafodul

 

 

 Existenţa noastră atât de perisabilă pendulează între cele două momente esenţiale redate sugestiv prin sintagmele „a face ochi” şi „a închide ochii”. Între aceste două momente destinul individual se suprapune, ori se detaşează de destinul colectivităţii căreia îi aparţinem. De la “Don Quijote” şi până la romanul modern, marea literatură aduce în prim-plan astfel de traiectorii individuale marcate de acutele probleme ale existenţei care implică, totodată, destinul întregii omeniri. Am ajuns la aceste reflecţii la finalul romanului Eşafodul” (Plaha) scris de marele prozator Cinghiz Aitmatov, roman publicat în numerele 6,8 şi 9 ale revistei ”Novîi mir” din anul 1986 şi, în volum, la sfârşitul aceluiaşi an.

 

          Asemeni confraţilor săi (şi-i putem aminti aici pe Şuşkin, Astafiev, Trifonov,  Rasputin) Cinghiz Aitmatov îşi face intrarea în marea literatură rusă prin nuvelă (“Geamilia”, “Defileul”, “Ochi de cămilă”). Universul artistic al operei aitmatoviene este marcat, în primul rând, de spaţiul etnico-cultural kirghiz şi kazah din care cultivă cu obstinaţie mitul. Şi este lesne de înţeles această atracţie pentru fondul popular autohton, atâta timp cât libertatea de creaţie în spaţiul mitului este cu atât mai mare cu cât evenimenţialul şi imaginarul sunt dublate de cunoaşterea intuitivă, aşa cum afirmă Blaga. Totodată mitul pune omul faţă în faţă cu natura, cu tainele vieţii şi dă un răspuns la insolubila problemă a existenţei: a trăi, pur şi simplu, ori a trăi pentru un ideal.

 

          Romanul “Eşafodul” oglindeşte cel mai bine această relaţie a scriitorului modern cu mitul, atât în plan ideatic, cât şi în cel artistic. Critica rusă contemporană a fost surprinsă de noua formulă de roman, de procedeele mai puţin utilizate, în primul rând, de punerea pe acelaşi plan a personajelor zoomorfe cu cele antropomorfe şi chiar fantastice. Poate doar la Cehov în Kaştanka” sau tot la Aitmatov în “Floare-galbenă” întâlnim personaje zoomorfe atât de puternice.

          Începutul romanului aminteşte de proza lui Jack London. În inima stepei ruseşti, viaţa lupoaicei Akbara şi a parteneului său Taşceainar (Sfarmă Piatră, aşa cum îl botezaseră ciobanii) e pusă în pericol de apariţia omului modern. Şi nu e vorba doar despre viaţa celor doi lupi, ci de fiinţele nenăscute din burta lupoaicei care trebuia să cunoască în curând realitatea ostilă a unei lumi tot mai dominată de necugetata intervenţie a omului. Frica pune stăpânire pe cei doi lupi trezindu-le instinctele ancestrale ale supravieţuirii cu orice preţ, mai cu seamă că ei erau venetici în zona de munte, acolo unde se aciuaseră de o vreme. „Iar dacă cineva ar fi văzut-o pe Akbara de aproape, ar fi fost uimit de ochii ei de un albastru-transparent-caz foarte rar şi unic în felul său. Ciobanii localnici o numiseră pe lupoaică Akdali, cu alte cuvinte Coamă-Albă, însă în curând, conform legilor transformării limbii, ea s-a schimbat în Akbarî, apoi în Akbara-Cea Mare, dar nimănui nu-i trecea prin cap că acesta era un semn al Providenţei.”

 

         Alungaţi de omul-divinitate din savana Moiunkumi, acolo unde se aflau nesfârşitele turme de antilope–saiga, cei doi lupi s-au înstăpânit pe platoul din vecinătatea Issîk-Kul-ului. Amintiri triste o făceau deseori pe Akbara să scheaune şi să caute protecţia mascului cel puternic şi lipsit de minte „în acest cuplu de fiare, Akbara era capul, era mintea, ei îi aparţinea dreptul de-a începe vânătoarea, iar el era forţa ei devotată, neabătută, neobosită care îndeplinea cu străşnicie voinţa ei.” Şi amintirile îi bântuiau visele ca nişte stafii :  “Şi urletul lupoaicei va fi tributul plătit pentru acele visuri. Căci toate visurile au aceeaşi ursită –la început se zămislesc în închipuire, apoi în cea mai mare parte se spulberă fiindcă au cutezat să crească fără rădăcini, precum unele flori şi unii copaci…Aşa sunt toate visurile-şi de aici decurge trebuinţa lor tragică în cunoaşterea binelui şi a răului.”  Iar fantomele care îi bântuiau somnul lupoaicei Akbara erau legate de acea vânătoare apocaliptică pe care omul-divinitate o desfăşurase sub cerul savanei Moiunkumi ucigând mii de saigale alături de care căzuseră victime nevinovate şi primii săi născuţi. „De unde să ştie ei, lupii de stepă, că prada lor tradiţională-saigalele-erau necesare pentru completarea planului de predări la carne, că la sfârşitul ultimului trimestru al anului în curs situaţia luase o întorsătură iritabilă pentru regiune-intraseră în impas cu cincinalul” şi un descurcăreţ de la administraţia regională a propus pe neaşteptate să recurgă la resursele de carne din Moiukumi…

               Astfel, mai-marii de la regiunea de partid au organizat un măcel fără precedent pentru a demonstra poporului că partidul îşi ţine cuvântul şi îndeplineşte planul cincinal la carne. Şi printre vânătorii de ocazie avem prilejul să facem cunoştinţă cu protagonistul romanului, Avdeu Kallistratov, tânărul rebel alungat de la seminar, pornit să schimbe omenirea, un amestec de  Don Quijote şi de Hristos modern .

Avdeu, cu nume ciudat, biblic, (pomenit în Biblie în Cartea Treia a Împăraţilor), fiul unui diacon de pe lângă Pskov, seamănă foarte mult cu prinţul Mâşkin şi continuă calea lui Alioşa Karamazov. După ce este exmatriculat de la seminar, ajunge în redacţia unui jurnal şi hotărăşte să desfacă iţele unui întreg angrenaj ce-i cuprindea pe culegătorii de anaşa, un drog la fel de puternic ca heroina, căruia mulţi tineri îi căzuseră pradă. Se decide să plece în stepele din Ciuisk acolo unde creştea cânepa –anaşa pentru a-i cunoaşte pe culegători şi pe vânzătorii de droguri. O adevărată călătorie de iniţiere face tânărul Avdeu Kallistratov. În urmă cu două mii de ani, „ciudatul din Galilleea” crezuse că învăţăturile lui vor schimba omenirea. Avdeu încearcă şi el să-i convingă pe tinerii culegători că viaţa are un cu totul alt preţ şi nu banul este esenţa vieţii. Gestul lui nebunesc de-a le arunca plantele culese cu atâta trudă din întinsa stepă, îi înfurie şi după o bătaie crâncenă îl aruncă din tren.

               Aşa cum procedase Bulgakov în “Maestrul şi Margareta”, Cinghiz Aitmatov repovesteşte scenele premergătoare răstignirii lui Iisus. Reuşeşte să scape cu viaţă şi-o cunoaşte pe Inga Feodorovna de care se îndrăgosteşte şi cu care decide să se căsătorească. Trebuia să ajungă la Djambul să-i cunoască părinţii şi pentru asta avea nevoie de bani. Aşa ajunge să-l cunoască pe Ober Kandalov care angaja oameni pentru vânătoarea de saigale din Moiunkumi. Istoria se repetă : cum nu mai rezistase alături de culegătorii de cânepă şi încercase să le deschidă ochii că drogurile lor ucideau mii de tineri în vreme ce ei se îmbogăţeau şi  vânătoarea de antilope din Moiukumi îl aduce în pragul nebuniei:  “Vânătoarea de antilope din Moiunkumi l-a răscolit atât de cumplit, încât a început să ceară vânătorilor dezlănţuiţi, care parcă turbaseră, să înceteze neîntârziat măcelul să se căiască, să se roage lui Dumnezeu, i-a îndemnat pe Hamlet-Galkin şi pe Uziukbai să i se alăture şi toţi trei să-l părăsească pe Ober Kanfdalov şi pe acoliţii lui, să dea alarma, şi fiecare se va pătrunde de ideea lui Dumnezeu, Creatorul Atoatedătător, şi va nădăjdui în mila lui nemărginită, va cere iertare pentru răul pe care ei, oamenii îl pricinuiau naturii vii, fiindcă numai căinţa sinceră le poate uşura sufletul…”

 Avdeu îi înfurie pe vânătorii de ocazie, care decid să-l pedepsească, torturându-l, cum, altădată, îi înfuriase Iudeul pe farisei. Cândva, când participase la cules de anaşa şi fusese învăţat să culeagă polen, alergând gol prin câmpurile de cânepă, Avdeu se întâlnise cu familia Akbarei. Atunci lupoaica care ar fi putut să-l sfâşie pentru că se apropiase de puii ei n-a făcut decât să-l sară de două ori pe deasupra, pentru a-l avertiza, după care şi-a văzut de drum. Acum, Avdeu şi-a amintit de lupoaica fumurie şi i-a chemat în ajutor spiritul. Însă lupoaica, care dăduse deja tribut lăcomiei şi cruzimii omului trei pui, se îndepărta tot mai mult de locurile în care omul îşi făcea apariţia. În cele din urmă, Avdeu este legat de un copac şi ucis. Akbara şi Taşceainar au străbătut podişul Kurdai fugind cât mai departe de stepa Moiunkumi pe care omul pusese stăpânire. „Era ultima lor încercare disperată de a-şi perpetua specia.”

 

           Ultima parte a romanului este de un dramatism cutremurător. Cei doi lupi devin personaje cu drepturi depline şi între om şi animal se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Puii Akbarei sunt răpiţi de beţivul Bazarbai şi vânduţi pe vodcă la grădina zoologică. Akbara şi Taşceainar îşi schimbă comportamentul răzbunându-se pe răul gratuit comis de om asupra lor. Noul protagonist, Boston îşi asumă destinul de fiinţă spirituală în numele valorilor morale perene încercând să reinstaureze acele legături, de mult uitate, dintre om şi animal. Înfruntându-i pe cei doi lupi îl ucide pe Taşceainar fiind conştient că Akbara îşi va răzbuna până la urmă răpirea puilor a căror urmă o pierduse la stâna lui Boston, acolo unde Bazarbai se ascunsese de frica ei. La finalul romanului Akbara îl răpeşte pe Kengeş fiul lui Boston care îi ucide pe amândoi lupii în încercarea de a-şi salva fiul. Dreptatea este instaurată prin uciderea lui Bazarbai care atentase la echilibrul lăsat de Dumnezeu să stăpânească atât pe om cât şi pe animal.

Acesta era sfârşitul, sfârşitul vieţii lui…

-Iată prăpădul lumii a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci lumea toată sălăşluia înăuntrul său, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara, marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie în gheţurile din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază împuşcat de mâna lui, şi Bazarbai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă,-toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintoteauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Aceasta era marea lui catastrofă, sfârşitul lumii lui…”

Romanul lui Cinghiz Aitmatov e scris urmând tehnica contrapunctului, alternând strategiile narative moderne cu cele ale naraţiunii obiective, având drept consecinţă varietatea perspectivei narative, fapt care permite cititorului să se simtă în centrul universului imaginar. Cartea este un adevărat manifest în favoarea respectului pentru natură şi a vieţii, în general. „Ce sens au extraordinarele descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii moderne dacă e subminat echilibrul ecologic şi se distruge natura ?” (Albert Kovacs)

 

 

 

Bibliografie:

 1.Cinghiz Aitmatov, Eşafodul, Editura Univers, 1991

Cenaclu Literar: