”Dumnezeu Atotputernic m-a atins cu degetul cel mic și mi-a spus : Să scrii pentru teatru- bagă de seamă- numai pentru teatru.”, îi scria unui prieten  cel care a iubit doar libretele muzicale, vânătoarea de rațe sălbatice, mașinile performante, femeile frumoase și pokerul, marele compozitor de operă, Giacomo Puccini. S-a născut pe 22 decembrie 1858, la Lucca și a fost ultimul dintr-un șir de cinci generații de muzicieni. Cum era și firesc, a crescut în umbra lui Verdi, figură dominatoare a muzicii italiene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și cu toate astea, Puccini a trăit și a murit respectat, a compus trei dintre cele mai populare opere din istoria genului, și-a îndeplinit toate poftele  și a lăsat în urmă o avere de aproape patru milioane de dolari. I-au fost contemporani Boito (Mefistofele, 1875), Amilcare Ponchielli (La Gioconda, 1876), Alfredo Catalani (La Wally, 1892), dar și compozitorii care au aparținut noului curent apărut în anii 90 ai secolului XIX, numit verism. Verismul n-a durat mai mult de un deceniu și mulți dintre compozitorii care au aparținut acestui curent au compus câte o singură operă. Așa cum  au fost Pietro Mascagni care a compus Cavalleria rusticana”, Rugggiero Leoncavallo cu ”Paiațele” sau Umberto Giordano cu ”Andrea Chenier”. Crescut și format în această perioadă, Puccini n-a fost influențat de clocotul și sângele verismului. Nici de la Verdi nu s-ar putea spune că a luat prea multe. Mai degrabă, poate fi apropiat de Massenet prin blândețea și senzualitatea muzicii sale. A excelat la melodia expresivă, instinctuală și de aceea mulți dintre muzicieni au considerat muzica lui un kitsch. El s-a ținut deoparte n-a fost preocupat nici de politică, nici clicile muzicale, neaparținând niciunui curent. A rămas indiferent la toate chemările din epoca lui, însă nu se poate spune despre el că a fost un eclectic. Din punct de vedere muzical, Puccini a fost un adevărat miracol, a avut un stil propriu, inconfundabil, dovada fiind că operele lui sunt viabile și încă se mai pun în scenă. Nu există nici un mare teatru de operă care să nu aibă în repertoriu ”Tosca”, ”Boema”, ”Madame Butterfly”, ”Turandot”, ”Manon Lescaut”. La Puccini, mai atrăgătoare decât muzica lui sunt personajele feminine cu care el se identifică. E clar că a cunoscut foarte bine femeia, din moment ce, nu a creat personaje feminine din carton presat: toate eroinele lui sunt vii, iubesc cu generozitate, suferă, sunt cu adevărat făpturi omenești veridice.

Puccini parcă a fost predestinat să devină compozitor. Toți bărbații din familia lui au fost organiști, muzicieni cunoscuți. N-a fost un copil minune, dimpotrivă, nu s-a prea omorât cu școala devreme ce unul dintre profesori a spus exasperat că:  ”Nu vine la școală decât ca să-și uzeze pantalonii.” A fost, totuși, foarte talentat și a fost trimis pentru continuarea studiilor muzicale, cu o bursă de studii, la Conservatorul din Milano. Primul succes l-a avut în 1884 cu ”Târgurile”, atrăgând atenția vestitului editor Giulio Ricordi care va rămâne tot timpul alături de el. Chiar dacă Edgar (1839) a fost un eșec, Ricordi a continuat să-l susțină financiar și, în 1896, dă lovitura cu ”Boema”.

În 1904, Puccini face neinspiratul pas de a se căsători cu Elvira Gemignani cu care trăise deja câțiva ani încă de pe vremea când era căsătorită. Se pare că la început s-au iubit, dar femeia s-a dovedit a fi o paranoică, posesivă și bolnavă de gelozie. La vila din Torre del Lago aveau o servitoare tânără, pe nume Doria și pentru că vedea în orice femeie o rivală (gândind și la propria experiență) s-a autosugestionat că între Puccini și Doria ar fi fost o legătură. A făcut publică povestea din mintea ei și-a asaltat-o pe biata fată cu acuzații, urmărind-o cu furia ei oarbă până aceasta s-a sinucis. La autopsie s-a dovedit că tânăra era virgină. Puccini a plecat imediat la Roma, s-a închis într-o cameră de hotel unde a plâns câteva zile în șir. Elvira a fost condamnată la cinci luni de închisoare pentru hărțuială. După un timp, Puccini  s-a întors acasă, dar între ei se pare că a rămas doar o căsătorie de convenție. Baritonul Titta Ruffo spunea despre Elvira că ”gelozia ei friza nebunia”. Muzicienii care lucrau cu el refuzau să discute despre ea, iar unul dintre asociații lui afirma că ”era total lipsită de educație”- era o femeie dură, rigidă, ”mai degrabă de origine teutonică decât latină”. Nu avea nimic în comun cu Puccini care, pe măsură ce înainta în vârstă avea o alură aristocratică (era de fapt un aristocrat), se îmbrăca cu mult gust și era foarte îngrijit având chiar observații acide la adresa muzicienilor neglijenți care credeau că ”trebuia să aibă mătreață ca să fie geniali”. Elvira, dimpotrivă, preocupată să-l urmărească și să-i contabilizeze orice mișcare devenise șleampătă, nu mai avea nici un contact social și nu-l ajuta cu nimic în cariera lui. Dimpotrivă, l-a tras foarte mult înapoi. Dacă nu s-ar fi căsătorit cu ea, Puccini ar fi evoluat altfel, ar trăit poate mai mult- din cauza fumatului excesiv a făcut un cancer la gât – și nu ar fi avut atâtea aventuri extraconjugale. Sunt mulți care susțin că din cauza Elvirei avea foarte puțini prieteni și escapadele lui amoroase nu mai aveau nicio legătură cu iubirea. O vreme a fost prieten cu Arturo Toscanini, care dirijase premiera operei ”Boema” (1896),  dar relația lor a cunoscut fluctuații. Dirijorul Giorgio Polacco povestește o întâmplare când, fiind în relații reci, Puccini îi trimite lui Toscanini un pannetone. Își dă imediat seama că greșise, ei fiind certați, și-i trimite un mesaj: ”Pannetone trimis din greșeală. Puccini”. A doua zi primește răspunsul: ”Pannetone mâncat din greșeală. Toscanini”.

În general, Puccini a dus o viață destul de discretă, excepție făcând episodul cu Doria Manfredi. A dat interviuri foarte rar, dar s-a bucurat de o popularitate foarte mare. Și despre el ca om și despre muzica lui se putea scrie foarte puțin pentru că nu dădea naștere la acele dispute aprinse cum fusese cazul altor compozitori.

Ultima lui operă, pe care n-a mai terminat-o, a fost ”Turandot”. Intenționa să evoce în ea orientalismul din ”Madame Butterfly”, dar la o scară mult mai mare. A fost terminată de Franco Alfano. La premiera mondială a operei de la La Scala, din 25 aprilie 1926, Toscanini s-a întors către public în timpul Actului III și a spus: ”Aici maestrul a pus pana jos.” Și nu a mai dirijat continuarea. Abia la al doilea spectacol a dirijat și partea compusă de Alfano.

N-a compus foarte mult, dar a fost foarte scrupulos cu libretele sale, le verifica veridicitatea din punct de vedere istoric și psihologic. Nu-i scăpa nici un detaliu pentru a asigura o redare realistă. Soprana Lucrezia Bori povestește un episod în care după ce își făcuse la Paris costumații noi pentru ”Manon Lescaut”, care o costaseră o avere, când a apărut pe scenă la repetiție, toată lumea a felicitat-o. Curând a venit și Maestrul cu o ceașcă de cafea în mână. A privit-o de sus până jos și i-a spus: ”Bori, totul e minunat. Numai că în ultimul act, când Manon moare de foame și n-are o lețcaie, tu porți îmbrăcăminte prea curată”. Și i-a turnat pe rochie ceașca de cafea. Era foarte exigent cu soliștii, dar niciodată nu-și ieșea din fire. Pentru opera ”Tosca”, Maria Jeritza a fost favorita lui. Mai târziu povestea despre el cât era de ferm și de răbdător. ”Nu accepta niciodată să i se spună nu. Dacă o anumită frază trebuia rostită într-o respirație, lucra cu mine până obținea ceea ce dorea.” Totodată îi ajuta pe interpreți, îi susținea și le vorbea la modul cel mai elegant cu putință. Maria a susținut întotdeauna că a fost creația lui, a modelat-o ca artistă, deși nu de puține ori în relația cu el pe scenă îi venea să lase totul baltă și să fugă. Când se supăra pe ea îi spunea: ”Jeritza, dacă te trezesc la trei dimineața și îți cer să cânți un do de sus, o să cânți do de sus.” Pentru ea, filozofia muzicală a lui Puccini putea fi redusă la o frază pe care i-o spusese la una din repetiții: ”Carissima mia, trebuie să pășești pe nori de melodie.”

17.01.2021

Maria Sava