Titu Maiorescu

Titu Maiorescu

 

 

             „Au prezentul nu ni-i mare?” se întreba poetul Mihai Eminescu în urmă cu 140 de ani, cătând cu nostalgie către prăfuitele cronici şi către glorioasele figuri de cărturari care lăsat-au urmaşilor semn de trecere. Dezgustat de politicianismul timpului său, poetul trecea cu vederea faptul că momentul izvodirii sale în istoria neamului a coincis în mod fericit cu apariţia unei personalităţi providenţiale: Titu Maiorescu. Iată că în istoria acestui popor care se vaită de nefericitul destin hărăzit de zei, a existat acest om cu o structură lăuntrică anume construită pentru a contribui la edificarea imperativelor timpului său. Momentul 1848 realizase primele mari reforme sociale, aducînd şi unirea Moldovei cu Muntenia (1859). Zăgazurile s-au ridicat şi o nouă etapă a inundat timpul istoric. Se cerea imperios o mână forte care să dirijeze despărţirea apelor care, în stare de linişte, să înceapă a se limpezi. Şi această mână s-a dovedit a fi personalitatea lui Titu Maiorescu, mai ales, pe tărâmul culturii. Fără el, peisajul cultural românesc s-ar fi dezvoltat haotic, lipsit de arhitectura proiectată şi susţinută în toate direcţiile de către Titu Maiorescu. A fost Marele Arhitect al timpului său. Faptul că nu şi-a cheltuit timpul pentru a se dedica cu trup şi suflet construcţiei unui sistem filozofic, aşa cum s-ar fi cuvenit, sau că n-a fost preocupat de scrierea unei opere literare, a devenit un câştig pentru cultura română, pe care a ordonat-o conform rigorii nemţeşti caracteristice personalităţii sale şi, în final, i-a dat o înfăţişare demnă să stea alături de suratele ei europene. Pentru literatura română n-a fost o pierdere, deoarece stilul său n-avea nimic impresionant încât să aibă impact imediat asupra cititorului. Un stil riguros, sobru, precum al înaintaşilor săi greci şi latini, care n-ar fi putut atrage decât cititorul iniţiat.

 În conferinţa sa „Despre natura Omului de Litere”, Fichte avansează ideea că toate lucrurile pe care le vedem sunt doar un veşmânt, noi înşine şi toţi cei din jurul nostru suntem un fel de veşmânt, o aparenţă senzitivă. Sub toate aceste aparenţe se ascunde, ca esenţă a lor, „Ideea divină a lumii”. Aceasta este realitatea care se află la baza oricărei aparenţe. Omul de Litere a fost trimis pentru a discerne - pentru sine şi pentru ceilalţi - şi a ne înfăţişa Ideea divină. În fiecare generaţie nouă, ea se manifestă într-un limbaj nou, iar el (Omul de Litere) se află acolo s-o facă cunoscută. În adevăratul Om de Litere se află ceva sfânt, chiar dacă lumea nu recunoaşte în el Lumina, stâlpul de foc care-i călăuzeşte pe ceilalţi prin pustietăţile timpului. Un astfel de far călăuzitor a fost Titu Maiorescu - omul cel mai instruit al timpului său, cu o inteligenţă impecabilă şi sigură aplecată către silogistică, bine structurată. Aptitudinile cu care natura l-a înzestrat au fost dublate de instituţiile şcolare prin care a umblat, de la Theresianum până la cele trei Universităţi din Viena, Berlin şi Paris, cu un doctorat la Giessen, în 26 iunie 1859. N-a fost un savant precum Iorga şi Haşdeu, însă cultura lui era mult mai completă şi mai bine organizată. În afară de asta, avea veritabile aptitudini de lider, fiind un om pragmatic, cu simţul imediatului, al concretului. Poate de aceea a stat şi atâţia ani în fruntea Junimii. Titu Maiorescu a fost un clasic în accepţiunea greco-latină a cuvântului, care a avut drept unic scop modelarea peisajului cultural românesc.

 

Abia întors de la studii, în 1861, când nu avea decât 21 de ani, se alătură marilor învăţaţi ai neamului care începuseră să se ocupe de limbă, inducându-i ordinea logosului şi aceea a bunului -simţ.

 

O altă direcţie în care a avut un cuvânt greu de spus a fost critica literară. În orice cultură, prezenţa actului critic este imperios necesară tocmai pentru a sta la baza evoluţiei sale, atât pentru selectarea valorilor cât şi pentru orientarea şi formarea gustului publicului cititor. Aflată la începuturi, literatura română avea nevoie de o direcţie şi critica normativă era imperios necesară.

 

 A treia direcţie în care influenţa lui Maiorescu a fost covârşitoare trebuie considerată cea a vieţii sociale, în mare parte tot un aspect al culturii, în care adus o campanie tenace împotriva formelor fără fond. Urmaş al marilor învăţaţi ardeleni care au avut ca unic ţel înălţarea naţiunii române prin cultură, atâta vreme cât nu exista posibilitatea emancipării prin legi, Titu Maiorescu a fost un mare patriot. Orice întreprindere a sa era raportată la interesele superioare ale naţiunii. Adoptând modelul pedagogiei negative în înţelesul pe care i l-a acordat Jean Jacques Rousseau („a educa e a nu educa”), el a lăsat să se dezvolte cultura română ridicându-i din cale mistica patriotardă amplificată după paşoptişti. A crezut, fără niciun fel de reticenţă, în forţa creatoare a poporului român, aşa cum un bun agricultor crede în plantaţia sa, cu condiţia s-o cureţe de buruieni. Aşa cum planta avea nevoie de apă, soare şi hrană, tot aşa şi cultura română avea nevoie de modele culturale înalte. Marea sa artă pedagogică constă în transformarea pedagogiei negative într-o pedagogie pozitivă, prin introducerea principiului „artă pentru artă”. Prin acest concept promova arta pură, cultul pentru adevăr în artă, căci o naţiune care nu respectă şi nu creează artă adevărată, o naţiune care nu are cultul adevărului, este condamnată la degradare. Nedrepţi au fost toţi cei care l-au acuzat doar de gratuitism. A fost un gratuitism, dar cu o finalitate practică: Maiorescu era un fin cunoscător al psihologiei poporului român şi a ştiut în adâncul conştiinţei sale că fără impunerea exigenţelor artei adevărate şi fără respectul pentru adevăr, nu poate pune în prim plan demnitatea creatorului.

Să se ţină cont că era un început de drum şi auspiciile sub care era pus acest început vor deveni covârşitoare în timp. El a avut geniul începutului şi de aceea, cu toate că a avut tentaţii ca orice mare om de cultură, şi le-a reprimat tocmai pentru a pune o temelie solidă culturii române. Astfel a găsit el de cuviinţă să-şi cheltuiască energia în a pune la punct scrierea şi în a compune o gramatică, nu în a scrie tomuri de filozofie. Asta nu înseamnă că Titu Maiorescu n-a fost şi un veritabil filozof de atitudine. Şi cele mai ilustre exemple de spirite cu atitudine filozofică au fost Socrate şi Pascal. Nici ei nu au fost creatori de sisteme, însă, în centrul filosofiei lor au pus natura umană ca mijloc de cunoaştere a realităţii şi gândirea lor a influenţat pentru totdeauna mersul filozofiei în modul cel mai pozitiv. Ca şi antecesorul său Socrate, Maiorescu avea toate calităţile gânditorului de atitudine filozofică - idei în toate domeniile realului cu legătură logică şi armonioasă între ele şi puternică aplecare către punerea lor în practică. Având o atitudine filozofică, Titu Maiorescu a fost şi un critic original, fiind singurul critic filozof.

 ”Criticele” sale n-au fost limitate doar la un scop literar, având un fundament ideatic european. Modelul de critic promovat de Maiorescu este cel al unui filozof cu gustul frumosului şi cu conştiinţa activă, răspunzător de modul în care se dezvoltă artele literare în patria sa. Personalitatea lui Titu Maiorescu a fost una contradictorie - un om care a căutat să se modeleze şi a fost acuzat de narcisism, în acelaşi timp renunţând la sine pentru a se dizolva în destinul naţiei sale.

Ion Petrivici, strălucitul său discipol, afirma despre opera maestrului său că „este mai subterană, mai invizibilă, e revărsată pretutindeni, circulă în vinele organismului întregii culturi româneşti.”

 Deasupra uşii de la intrarea în biroul său, întemeietorul Junimii a pus să fie gravate cuvintele cronicarului: ”biruit-au gândul”. Într-adevăr gândul său modelator, puternic, uneori limitat, dar întotdeauna arhitectonic, a biruit în pofida piedicilor puse de alţii şi chiar a propriilor limite „mergând până la o notă de tragic discret disimulat pentru a putea modela pe alţii.”

Îi îndemn pe tineri să caute modele printre cei care au pus câte o piatră la temelia culturii naţionale şi să nu se lase uşor manipulaţi de avortonii culturii române ce n-au învăţat decât exerciţiul aruncării cu piatra.

Cenaclu Literar: