Iubire și noblețe

Iubire și noblețe

 

 

Una din formele pasiunii  oglindită în clasicismul  francez, în secolul al XVII-lea,  se referă  la o ipostază care, altădată, n-ar fi fost de conceput, aceea dintre rege și captiva lui. Avea loc o răsturnare de roluri cuceritorul copleșit de onoruri și victorii era învins și îmblânzit de iubire ceea ce devenise un laitmotiv în romanele eroice și în tragedii. Se știa că ”Regii nu practică niciodată supunerea și ascultarea , dacă nu-i obligă Dragostea”.

Alexandru cel Mare și Assuerus, în două piese ale lui Racine,  Attila însuși, Darius, Cyrus, Soliman și Tamerlan renunță la  rigiditatea suveranului și la barbarie devin personaje  mitologice  lucru care reflectă atât mentalitatea generală, cât și ideologia oficială. S-a pus întrebarea căruia dintre cele două roluri dădea mitul supremație - era valorizată puterea sau supunerea? Era anulat statutul regelui? Nici vorbă! Mitul valorizează supunerea, nu puterea, însă nu o supunere înțeleasă ca limitare, ca o dispariție a puterii, ci ca o îmblânzire, ca o potențare pe alte coordonate. Regii rămân regi pentru totdeauna și nici o Omphale nu vrea la picioarele ei un sclav adevărat, ci doar un rege conștient de forța lui pe care și-o poate struni. Învingându-și slăbiciunile, suveranul devenea în fața Iubirii ceea ce era de fapt, își legaliza puterea, se făcea demn de ea și avea puterea să parcurgă traseul simbolic de la pătimire către înălțare. Ce stăpânire putea fi mai mare decât aceea care învingea pasiunile și era capabilă de generozitate? Grea sarcină pentru Suveran, dar la fel de grea și pentru cea la picioarele căreia își pleca fruntea. În această relație nu era loc pentru trufie nici de-o parte nici de alta, fiecare trebuia să-și conștientizeze statutul și să aplice la o tehnică de perfecționare a sinelui pentru că întâlnirea dintre ei se manifesta în văzul lumii. Iubindu-se, cei doi deveneau discipoli unul altuia - suveranul învăța să iubească, iar iubita să se supună.

Charles Le Brun, pictorul Curții Regale, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea pictează câteva tablouri la ordinul regelui în care este reprezentat Alexandru cel Mare:  ”Alexandru și Porus”, ”Triumful lui Alexandru”, ”Trecerea fluviului Granikos” ș a.

Însă tabloul care a avut  succesul cel mai mare în epocă a fost ”Reginele Persiei la picioarele lui Alexandru”, inspirat de piesa de teatru ”Timocrate” a lui Corneille  și de ”incomparabila” piesă ”Esther” a lui Racine. Succesul lucrării lui Le Brun se datorează atât tehnicii lui artistice, dar, mai cu seamă, subiectului abordat. În ”Esther” a lui Racine,  Împăratul își recunoaște cu plăcere ”înfrângerea” în fața iubirii, victoria obținută pe câmpul de luptă trecând în planul doi. El nu mai recurge la puterea armelor –este deja un mare învingător  și  așteaptă, de astă dată, să i se spună dacă să mai continue lupta sau dacă trebuie să facă pace. Desigur, este înclinat către pace,  biruitorul este ”biruit” de farmecul prizonierei sale, Cleofile, sora regelui pers, Taxile. Eroul și iubitorul desăvârșit dau un ultim sens mitului.

 Este de remarcat faptul că Racine pune în scenă același mit atât la începutul carierei lui – cu piesa ”Alexandru cel Mare”, cât și la sfârșit în piesa ”Esther”. De fapt, subiectul care l-a urmărit de-a lungul întregii sale opere este cel privitor la forța pasiunii, la puterea de a iubi care capătă deplinătate atunci când stăpânul absolut, din dragoste, își suspendă puterea în favoarea iubirii. Considerat un zeu printre ai lui, dar și printre cei pe care-i învinsese pe câmpul de luptă, personalitatea lui Alexandru cel Mare capătă noi valențe în teatrul racinian. I s-a reproșat că prin noua lui versiune distrugea chipul unui erou clădit în sute de ani, că din cuceritorul lumii făcuse un laș căzut la picioarele unei femei. Lucrurile nu stau chiar așa. Dimpotrivă: eroul lui Racine deține puterea absolută și are marea capacitate și marele dar să știe s-o stăpânească, s-o suspende oarecum și el să-și arate întreaga lumină interioară, forța iubirii. După ce-a luat-o captivă pe Cleofile (Roxana), prima grijă a lui Alexandru cel Mare a fost să-i dea libertatea. Nici nu-i trece prin cap să abuzeze de puterea lui, Marele Împărat fiind un suveran la fel de desăvârșit cum fusese Xiphares care își eliberase prizoniera: ”Crezi că abuzând de autoritatea mea/ Voi cuteza să atentez la libertatea ta?”( Mihridate) sau Hyppolyte care îi declara Ariciei: ”Te dezrobesc de o așa grea tutelă...Și liberă te las, mai liberă decât sunt eu”. 

Alexandre le Grand, ”Prince Charmant”,  un adevărat Făt -Frumos prin miraculosul faptelor sale, învingător și prizonier, totodată, este un model al acelei epoci. Supunerea lui în fața iubirii nu este un joc galant de salon, un simplu protocol, ci ia o formă socială, devine o treaptă în evoluția cavalerului biruitor. În acest context, dragostea nu este o putere în sine și pentru sine, ci în relație cu puterea celui mai tare, mai capabil și de aceea este un vehicol compensatoriu  al echilibrului. Iubirea are un rol esențial în instaurarea păcii și a armoniei nelăsând loc urii și răzbunării, războinicul transformându-se într-un ”timid învingăror”. O imagine mai delicată a bărbatului nici că se poate! Prigonitorul devine protector nu numai al captivei care l-a cucerit, ci al întregii ei familii chiar dacă fratele ei aliat cu ”regii orbiți” complotau să ”întindă lanțuri” spre a-l prinde.

Între cele două piese de teatru ale lui Racine- ”Alexandre le Grand” și ”Esther”- este o diferență atât de perspectiva cât și în ceea ce privește  deznodământul.

Pentru scrierea tragediei ”Esther”, Racine a primit comanda de la doamna de Maintenon, supusa încoronată morganatic și de aceea a pornit tot de la relația dintre învingător și captivă. Relația  demnă dintre prea puternicul rege pers, Assuerus, și prizoniera lui, Esther, este păstrată până la final aceeași. Esther este o iubită remarcabilă care știe unde îi este locul și nu dă dovadă de nicio ambiție de parvenire. Modestă, simplă, ea fuge de ”trufia diademei” și se smerește,  încercând să stea cât mai în umbră, ceea ce atrage și mai mult respectul și iubirea regelui Assuerus.

Piesa lui Racine a plăcut enorm la prima reprezentație pe care au dat-o domnișoarele de la Saint Cyr, în ianuarie 1689, pe muzica organistului Moreau și în niște decoruri somptuoase. Curtea regală s-a arătat foarte încântată, inclusiv regele Ludovic al XIV-lea. Bineînțeles că pe lângă elogii, atenție și delectare publicul a făcut și  corelările de rigoare. Nimeni nu se îndoia că Assuerus era regele, Esther, doamna de Maintenon și Vasthi cea trufașă, însăși doamna Montespan. Cert este că în jurnalul ”Le Mercure galant” în care apăreau cronicile spectacolelor de la curte n-a apărut nicio aluzie.

Cenaclu Literar: