Caliopa

Caliopa

 

 

 

 

Vara se înstăpânise peste satul din inima Bărăganului, încremenit  de  torpoarea după -amiezii de vară. Era jumătatea lui iulie şi căldura pârjolise deja câmpurile ce purtau crăpăturile imense, asemeni  unor răni adânci. Rareori, pe uliţa pustie zbura, năuc, vreun calu popii adăstând în cele din urmă pe tufa de trandafiri agăţători ce umbrea pragul casei. Când şi când, trecea câte o adiere de vânt rătăcită printre plopii ce străjuiau de-a lungul uliţei şi un murmur uşor ca o tânguire se înălţa dintre frunzele lor tremurătoare. Petuniile şi regina nopţii, sădite pe lângă garduri, îşi chirciseră florile şi frunzele în aşteptarea serii. Printre casele făloase, de pe uliţa mare, stătea, puţin povârnită-ntr-o parte, căsuţa bătrânei Caliopa. În curtea aceea mică, acoperită de troscot, paşii ei căpătaseră sens în atâţia ani de aşteptare şi numai ea, singură, ştia acest lucru. Sprijinită în baston, bătrâna ieşise din casă şi se îndreptă către mărul domnesc, din apropiere, ale cărui fructe se coceau toamna, târziu, prin luna noiembrie, când frunzele părăseau copacul ca nişte păsări rănite. În arşiţa verii, prin trunchiul acelui măr, curgea seva  năvalnică plină de forţă care prelungea destinul omului și al copacului către înaltul cerului. Pentru că asemeni bătrânului măr, Caliopa se desăvârşise în aşteptarea cu care-și hrănise sufletul așa cum se desăvârșeau  fructele ce se coceau în tăcere şi răbdare strângând dulceața din căldura soarelui. Timpul   îi sorbise din ochi apa luminii şi-i brăzdase pe chip cute adânci strecurându-se ca printr-o sitișcă prin ea, inutil și părelnic, în absenţa omului iubit. Caliopa fusese o femeie de o stranie frumusețe, cum erau toate din neamul lor, cu ochi negri, mari, migdalați, a căror privire te străpungea până în adâncul sufletului, cu tenul alb și neatins de soare, cu nas drept ce amintea de vechile statui grecești, subțire și delicată de  ai fi zis că din cine știe ce neam princiar se trage.  Îşi pierduse frumuseţea de timpuriu câtă vreme nu mai erau ochi de bărbat  în care să se oglindească:  la nici un an de la căsătorie, Lisandru  fusese luat pe front şi, după câteva epistole scrise destul de laconic, n-a mai ştiut nimic despre el. Uneori, în singurătate,  o vedeai cum  i se luminează chipul  din interior şi buzele murmurau o litanie. Cânta  încetişor, întoarsă cu totul către sine, pasul bărbatului care răsunase seară de seară în prag. Acum, după atâţia ani,  Lisandru era mai prezent ca oricând şi mai puternic decât oricare din bărbaţii care–i roiseră în jur, cât încă fusese tânără. În adâncul sufletului, Caliopa ştia că acela care iubeşte doar apropierea dragostei nu avea cum să  cunoască  întâlnirea cu adevărata iubire. Aflase lucrul ăsta  în urmă cu şaizeci de ani. Niciodată nu-i trecuse prin cap că bărbatul plecat pe front nu va deschide într-o bună zi portiţa de la drum şi ea  nu-şi va lăsa capul pe pieptul lui să se odihnească după atâtea nopţi nedormite petrecute în  aşteptare şi frământări. Sătenii o compătimeau și credeau că așteptarea ei zadarnică  era din cauza slăbiciunii de minte. Ce ştiau ei ce-i adevărata dragoste? În toţi anii, în care ea s-a purtat ca şi cum bărbatul iubit era prezent în casa şi în iubirea ei, în care şi-a rânduit întreg ceremonialul vieţii ca pentru doi, n-a simţit niciodată frigul singurătăţii. Aflase Caliopa că adevărata iubire era, de fapt, setea de iubire; că, aşa cum o ardea setea pe dinăuntru, atunci când o prindea soarele arzător în mijlocul Bărăganului şi buzele-i uscate tânjeau după răcoarea şi limpezimea apei din ciutura fântânii, aşa-i tânjea trupul după mângâierile bărbatului vremelnic plecat în lume. Atunci, ridica privirea către înaltul cerului şi se ruga ştiind că acolo, sus, sufletul ei era una cu sufletul lui Lisandru.  La umbra mărului, bătrâna Caliopa îşi făcuse obiceiul să pregătească mâncarea de seară a celor câteva găinuşe care dormitau blegite, cu aripile întinse în ţărna de lângă gard. Şi-n acea linişte grea de-atâta torpoare ce se abătuse asupra locului se auzi clinchetul zăvorului, apoi scârţîitul  portiţei de la drum. Bătrâna a tresărit, inima a început să-i bată cu putere, şi-a pus palma streaşină la ochi şi-a  rămas privind parcă înspre o altă lume. În uliţă,  o nepoată şuşotea cu cineva străin, în vreme ce, o umbră aplecată de spate se apropia încet-încet de ea.

Când s-a dumirit cine era, Caliopa a reuşit să îngaime în şoaptă: ”Of, dadă Ileană...”

Era Ileana, sora ei mai mare. Avea 17 ani, când, la sfârşitul războiului  dintre români și vecinii bulgari,  o trupă de cavalerie, rătăcind drumul către Cadrilater, a fost nevoită să ceară găzduire peste noapte în prima casă de la marginea satului. Obosiţi de drum lung, călăreţii străini au bătut în poartă cu gând să ceară apă şi mâncare pentru cai. I-a întâmpinat Ileana, copila gazdei, abia ieşită la horă. Ce şi cum a fost, nimeni n-a vrut să mai povestească. În zori, odată cu ofiţerii bulgari a dispărut şi ea. Au plâns-o ca pe mort şi toate încercările de-a o găsi n-au izbândit. Fuga Ilenei le-a umplut neamul de ruşine şi s-a răsfrânt asupra Caliopei care, târziu de tot, a avut voie să iasă la horă, în sat.

După mai bine de şaizeci de ani, la primăria din comună venise o scrisoare de la Televiziunea Naţională Bulgară. Un anume doctor Stanicev îşi căuta rudele de sânge din satul aflat în inima Bărăganului: dorea să îndeplinească ultima dorinţă a mamei sale. N-a fost uşor deloc. A durat doi ani până s-au perfectat toate actele şi iată-l acum pe doctorul Stanicev, care nici el nu mai era tânăr, stând de vorbă cu nepoata Caliopei, în poartă, şi privind cu bucurie şi curiozitate către cele două bătrâne. Mâinile lor noduroase s-au îngemănat, ca nişte liane ce-şi căutau copacul de sprijin, şi au rămas privindu-se îndelung. Se priveau în tăcere, sorbindu-se din priviri, pe chipuri alunecându-le o undă de teamă să nu se termine prea curând vraja revederii. Au stat aşa preţ de 10-15 minute, apoi, ţinându-o de mână, Caliopa şi-a luat sora şi-a dus-o în camera ei,  ce mirosea puternic a busuioc. În jur, totul strălucea de curăţenie, iar la capătul patului, pe peretele de la răsărit ardea candela sub icoana Maicii cu Pruncul. Ileana și-a  făcut cruce îndreptându-şi privirea către celălalt perete pe care se afla tabloul părinţilor şi cel al sorei sale, mireasă, alături de Lisandru. Într-un târziu, Ileana, mângâind degetele noduroase ale sorei sale, a privit către ulcica cu apă rece de pe masă şi i-a spuse cu chipul luminat de bucurie: ”Apă!” Era primul cuvânt pronunţat în limba  mamei, pe care n-o mai vorbise de când plecase cu tânărul ofiţer Stanicev, cuvânt care avu darul să rupă zăgazul unei bariere pe care o credeau de netrecut. Încet-încet, năvăleau altele şi altele, ca nişte pâraie ce treceau în râuri învolburate de munte. Chipul bătrânei Caliopa era luminat din interior, vocea îi tremura şi, pentru prima dată, după atâta vreme, simţea că speranţa ce-o ţinuse în viaţă căpăta  un sens. Dragostea de soră era lumina ce arsese undeva în lume şi acum ardea cu toată forţa în trupul plăpând al Ilenei. Ştia că tăcerea ei, de ani şi ani nu fusese doar o nălucă. Şi multe înţelegea acum Caliopa care învăţase să vadă dincolo de lucruri,  în înţelesurile lor adânci. Întâlnirea cu rătăcitoarea Ileana îi revelase forţa iubirii în absenţa celui iubit. Ce au vorbit cele două bătrâne preţ de câteva ore, n-a aflat nimeni niciodată. Nici n-au îndrăznit să le tulbure acel moment încărcat de magie. „Bulgăroaica” s-a urcat, spre seară, în maşina fiului său şi dusă a fost. A doua zi, în zori, bătrâna Caliopa a deschis lada de la căpătâiul patului în care ţinea cele trebuitoare ultimului drum şi le-a rânduit frumos pe marginea lăzii. Îngânând încetişor vechea litanie a scos la lumina soarelui poalele, ia, fota şi marama pe care le purtase în noaptea nunţii. Clădită în ani şi ani de răbdătoare aşteptări, fântâna inimii i se transformase într-un templu ascuns ochilor celorlalţi. Aşa cum avarul îşi pune comoara la adăpost să nu cadă pradă jefuitorilor, așa ținuse ea zăvorâtă, în inimă, iubirea. Drumul ei prin deşertul lumii se apropia de sfârşit.

Cenaclu Literar: